♦ Floriile

Această sărbătoare este una însemnată în comună. Numele Floare, Flore, cu toate derivatele, Floriţa, Iţa, Ica, Floricica, Cica, Floroaie, este foarte răspândit.

În sâmbăta dinaintea Floriilor, copiii se adunau la biserică şi, alături de preot, mergeau să adune sălcuţe pentru ca a doua zi să le împletească în cununiţe după ce au fost sfinţite (simbol).

♦ Paştile               

De la început, facem o cuvenită precizare, chiar dacă n-am vrea să fim, oarecum, neînţeleşi. Frecvent auzim urarea: - „Paşte fericit!” La noi în comună se spune, de când lumea, Paşti. Sărbătoarea de Paşti se pregătea cu multă vreme în urmă.

În Post se făceau cocoşi, floricele de porumb, din ciur, care se încingea, adică, sită, şi plesneau cocoşii la descântecul:

„Ieşi moş de su’ coş

şi pomneşete tri cocoşi,

unu mie, unu ţie,

unu la badea Ilie”.

♦ Era obiceiul ca de Paşti să se poarte haine noi, de cumpărat sau de făcut la comandă.

♦ Ouăle roşii erau vopsite în coji de ceapă şi se decorau cu frunze de pătrunjel, printr-un ciorap de nailon.

Legenda ouălor roşii spune că în locul unde a fost răstignit Isus Hristos era mormântul lui Adam, primul om. În Icoanele ce reprezintă Răstignirea Mântuitorului, se vedea un craniu sub Sfânta Cruce. Sângele sfânt din răni, s-ar fi scurs în pământ spălând craniul lui Adam. Astfel, putem înţelege cum Mântuitorul s-a sacrificat pentru toţi oamenii, de la Adam, până la ele. Dar şi pentru acei care ar fi urmat să se nască, deoarece, potrivit legendei, Maica Domnului ar fi aşezat un cos cu ouă sub cruce, în timp ce Mântuitorul ar fi fost răstignit, iar sângele scurs ar fi înroşit toate ouăle, acestea simbolizând viaţa nenăscută.

Pe Locu’ Piaţului, bărbaţii se adunau, în după-amiaza sărbătorii, la ciocnit ouă, „p-adusa”, sau „p-a-mâncatea”. Unii păcăleau, aveau ou „cu ghiont” (sacâzul de azi), cu ban de un leu, introdus, atent, sub coaja de ou şi... duceau toate ouăle. Ciocănitul ouălor era o pasiune pentru Gheorghe Creţu, profesor pensionar, care, prin 1970, „a dus” ... 86 de ouă, pe care le-a împărţit copiilor de la Şcoala Ajutătoare.

♦ În Postul Paştilor, fetele şi feciorii se adunau pe Dâmbă, la Bou, se jucau „de-a lopta-n lopiţele”, „de-a lopta-n şintar”. Nu se obişnuia Pasca, ci Sfintele Paşti.

Jocul De-a lopta în lopiţele. Jocul se organiza în Postul Mare. Era compus din 4 feciori şi 4 fete. Se socoteau 4 în casă şi 4 afară. Cei care erau afară aveau lopta facută din zdrenţe şi lână încâlcită. La acest joc se arunca cu rândul. Cel care dădea mingea celui cu lopiţeaua o arunca în aşa fel încât să nu o poată lovi ca să poată ieşi din joc. Dacă erau 4 în casă şi doi în afară se roteau. Dacă mingea era prinsă de cel de afară atunci acesta intra în casă. Acest joc al tinerilor ce se organiza în Postul Paştelui, pe undeva era un înlocuitor al jocului tradiţional de duminică, care acum în post era interzis.

O altă variantă a acestui joc era Cugla, practicată de tinerii căsătoriţi tot în Postul mare. Dintr-un butuc se confecţiona o cuglă cu diametru de 6-8 cm. Se făcea o capră cu 2 picioare, din aceea pe care se tăiau lemne de foc.

Tinerii aveau nişte bâte foarte groase, 4 erau înăuntru iar 4 afară. Pe capră puneau cugla şi apoi dădeau cu bâta în ea. Se duceau cam 100 de metri. Dacă o prindeau cei 4 din afară intrau ei înăuntru. Dacă dădeau cu cugla şi nimereau capra atunci tot ei intrau înăuntru.

Bătutul de toacă. Este considerată o rugăciune a minţii şi a mâinii, un cuvânt încifrat ca un antemergător al harului prin rugăciune. Conceput un text instrumental, devine simbolul zidirii spirituale prin hristificare în Postul Paştilor. Este rugă, text liturgic şi chemare ritmică. Chemările de toacă sunt o categorie extrafolclorică perpetuate pe cale tradiţional-orală.

Toaca are un cântec care face legătura dintre Cer şi Pământ sau ecoul înseamnă ceea ce se cunoaşte şi ceea ce nu se cunoaşte.

Semnalăm ca importante trei tipuri de toacă.

- Toaca de mână, este confecţionată din lemn de paltin, cu partea de bătaie, partea de rezonanţă şi partea de susţinere, de care se loveşte, alternativ, cu două ciocănele.

- Toaca mare sau toaca de sus, plasată în clopotniţă.

- Toaca mică, tochiţa de fier, numită pe zone şi bimba.

La Mănăstirea Bodrog sunt patru ceasuri-cicluri şi se loveşte cu un singur ciocan în Postul Mare şi anume, o singură lovitură, trei, şase şi nouă.

Cunoscut a fi unul dintre cele mai rudimentare instrumente idiofone de percuţie, din perspectiva teologică, toaca îndeplineşte alte laturi cum sunt: latura practică, latura duhovnicească şi cea simbolică. Este un semnal de comuniune intensă cu obştea prin chemare la rugăciune.

Rugăciunea, urcuşul minţii spre Dumnezeu este vorbirea minţii cu Dumnezeu.

Ca stare şi nu acţiune formală, prin Rugăciune săvârşim o taină, aceea a unirii cu Dumnezeu.

Biserica, Templul lui Dumnezeu, cunoaşte trei etape – rugăciunea buzelor, exterioară, rugăciunea inimii, interiorizată, prin tăcere şi rugăciunea minţii, duhovnicească, contemplativă.

E un urcuş, de culme, curată interiorizată şi o dispoziţie nepătimaşă. Aşa explicăm şi rolul bătăii de toacă, acela de chemare la rugăciune. Astfel, face parte din rugăciune ca un cadru primar alături de clopote, strană, tăcere mută şi surdă.

Toaca anunţă slujba şi alungă diavolul, iar clopotul e glasul divin. Durerea Săptămânii Luminate capătă sens de Bucurie.

♦ PRICEASNĂ. Cruce sfântă, părăsită

Cruce sfântă, părăsită

Lângă margine de drum,

Coperişul tău se strică

Lângă oamenii de-acum.

Cruce sfântă jalnic este

Tristă stai plecată-n jos

Şi nu-i nimeni să te-ndrepte

Oh, ce lucru dureros!

Oamenii nu-şi mai ridică

Pălăria-n dreptul tău,

Să se-nchine şi să zică:

„Doamne feri-ne de rău!”

Cruce sfântă cu putere

Tristă stai în locul tău,

Cauţi la lume făr a cere

Ceva-n ajutorul tău.

Nimeni nu mai vine odată

Să te-ndrepte iar frumos

Bate vântul de doboară

Şi icoana lui Hristos.

Dar credinţa mea îmi spune

Că mult nu va dăinui

Printr-o tainică minune

Crucea iar o birui.

(Culeasă de la Pilan Florica a lu’ Hodorogu)

Prof. Florica R. Cândea