Geanina Iovănescu: Stimate domnule Emil Şimăndan, în data de 3 septembrie împliniţi 80 de ani şi aveţi în spatele dumneavoastră o îndelungată suită de apariţii editoriale pe teme şi abordări diferite. Cum aţi defini, în acest moment, viaţa?

Emil Şimăndan: Fiind foarte mic, preşcolar, s-a întâmplat ca într-o noapte de vară, la mijlocul lunii august, să stau pe prispa casei bunicilor şi să privesc, împreună cu bunica, un fascinant (şi temător) spectacol ceresc. Era noaptea perseidelor, noaptea stelelor căzătoare, în care „explodau” mii de stele într-o ploaie de lumini minuscule ce se stingeau cu rapiditate, una după alta. Bunica, care era o femeie simplă, fără carte, mi-a explicat, precum ar fi o „filosoafă”,  că în noaptea aceea (încă era război) au murit foarte mulţi oameni (soldaţi); fiecare stea căzătoare era sfârşitul unui om. Aşadar, viaţa pentru bunica însemna o stea căzătoare, iar norocul fiecărui om (să-l numim, destin) era ca steaua lui căzătoare să rămână cât mai mult timp să lumineze pe cer. Ca un pui de om, care avea o nemărginită încredere în bunica, mă îngrijea şi mă hrănea, am vizualizat, intuitiv, că viaţa unui om are durata unei stele căzătoare de pe cer. Acum, la 80 de ani, viaţa se comprimă într-o retortă în care intră trecutul, prezentul şi un viitor aproximativ, necunoscut. Bolile şi supărările pe care le-am acumulat sunt procese cerebrale determinate de traume mai mari sau mai mici ale sufletului, adunate din copilărie până la bătrâneţe. Teoretic, viaţa înseamnă senzaţiile, percepţiile şi amintirile vizibile şi invizibile, în funcţie de ciclul de viaţă în (la) care te afli, într-o  regularitate şi ordine de neegalat. Personal, caut în fiecare zi un punct de sprijin, o fereastră, o uşă deschisă spre un viitor imaginar, deşi sunt conştient că nu-l voi mai putea apuca în integralitate niciodată. În sinele meu germinează, precum la Heidegger, o dimensiune  a timpului care curge întotdeauna prea repede de la „extazul” prezentului spre o direcţie ascunsă, necunoscută. M-aţi provocat, domnişoară Geanina, să „filosofez”, intuitiv, pe o tema leagătă de viaţă şi am descoperit în mine o revoltă a propriului meu trup care a rămas până în prezent prizonier într-un dor, inconştient, de comunicare cu sinele. Viaţa este, în subiectivismul meu, luxul spiritual de a fi avut şansa să mă nasc, prin iubirea unor părinţi, pe un segment determinant de timp, ca apoi să fiu „aruncat” în  dezordinea de pe Pământ a visa imensităţi înspăimântătoare într-un Univers colosal, majestuos şi independent, în faţa unui Sfinx interogator: „Cine eşti şi cine suntem?”, „De unde vii şi de unde venim?”, „Încotro mergi şi încotro mergem?”.  Prozaic, viaţa înseamnă, la 80 de ani, micro-climatul familial pe care încerc să-l raportez  permanent la moravurile, prejudecăţile şi psihilogia contemporanilor mei, şi, uneori, seara, pe la mijlocul lunii august, îmi mai aduc aminte de bunica şi reflectez la  „steaua ei căzătoare, de mult stinsă, de pe  cer!”.

G.I.: Cum aţi defini literatura?

E.Ş.: Deşi practic jurnalismul de o jumătate de secol, colegii mei mai tineri din redacţiile în care am lucrat ori le-am condus, m-au considerat mereu un dascăl, ca urmare a facultăţii pe care am absolvit-o. Aşadar, o să vă răspund ca un dascăl care a făcut toată viaţa presă. Meseria de jurnalist este relativ apropriată de cea de scriitor, mulţi jurnalişti s-au împlinit ca importanţi scriitori, dar, în acelaşi timp,  mulţi scriitori au exersat şi meseria de ziarist, fiind obligaţi să-şi câştige existenţa ca jurnalişti. Diferenţa dintre cele două meserii este însă destul de clară. Jurnalistul scrie despre evenimentul concret al clipei, la care participă ca reporter ori investigator, în vreme ce scriitorul – fie el poet, prozator sau dramaturg - creează o operă literară, ceea ce înseamnă o convenţie, o ficţiune plămădită din imaginaţia scriitorului. Vă răspund la întrebare: Unul din elementele esenţiale ale literaturii artistice îl constituie caracterul ei fictiv, imaginar. Opera literară ne apare ca o imagine artistică veridică a vieţii reale, dar deosebită de realitate, devenită o realitate şi un aspect nou al realităţii. Scriitorul construieşte o lume fictivă în conformitate cu anumite convenţii artistice acceptate ori la modă. Astăzi se vorbeşte mult de „canon literar” ori de „canoane literare”. Fiecare epocă îşi are propriul „canon”, oficial, în funcţie de ideologia pe care o slujeşte. În anii comunismului, literatura română a început cu un „canon” proletcultist, apoi, după moartea lui Stalin (1953), proletcultismul s-a „metamorfozat” în „realism socialist”, iar în deceniul al optulea al secolului trecut, în timpul lui Ceauşescu, a căzut într-un deşănţat cult al personalităţii conducătorului şi familiei acestuia. Pe lângă „canoane” ideologice, literatura română a cunoscut (şi cunoaşte) „canoane” artistice ale noilor generaţii de scriitori, cum sunt cele ale „optzeciştilor”, „nouăzeciştilor”,  „douămiiştilor”, „canoane” specifice, individualizante, dar care, în acelaşi timp,  se şi întrepătrund artistic întrucât tratează probleme de viaţă identice, secvenţe de la sfârşitul comunismului şi începutul epocii de tranziţie spre economia de piaţă. În mod concret, revenind la întrebarea dumneavoastră, în opinia mea,  literatura oglindeşte, dintotdeauna, viaţa prin imagini artistice, chiar dacă, uneori -  cum subliniază Tudor Vianu - „scriitorul poate încălca lanţul relaţiilor din realitate, reinventând, prin fantezie, lumea din nou, pentru a-i ataşa semnificaţii mai largi şi mai personale”.  În opera sa literară, scriitorul poate cuprinde întreaga lume, viaţa sub toate aspectele  ei, umane, interioare şi exterioare, descriptive ori în cele mai adânci forări psihologice.

G.I.: Numiţi, vă rog, trei lucrări proprii aproape sufletului dumneavoastră!

E.Ş.: Nu pot să numesc trei lucrări, pot să mă refer la trei domenii. În primul rând, consider că cele mai importante cărţi ale mele sunt „monografiile prin dialog” consacrate unor personalităţi marcante ale literaturii şi culturii arădene prin origini ori legate într-o anumită perioadă, mai lungă sau mai scurtă a vieţii lor, de Arad, precum: Ioan Alexandru, Ştefan Aug. Doinaş, Gabriel Ţepelea, Viorel Gheorghiţă, Cornelia Bodea şi Valentin Voicilă. În al doilea rând, îmi sunt apropiate sufletului meu cărţile de istorie a presei arădene, în mod deosebit cele de lexicografie, cum sunt: „Dicţionarul presei arădene”, „Dicţionarul jurnaliştilor arădeni” şi „Dicţionarul membrilor Filialei din Arad a UZPR”. În fine, a treia categorie de lucrări preferate, din cele 38 volume publicate până la 80 de ani, sunt cele opt cărţi din colecţia  „Întrebătorul din Agora” – dedicate Revoluţiei Române din Decembrie 1989 din Arad.

G.I.: Dacă ar fi să schimbaţi ceva din viaţa dumneavoastră, ce aţi modifica?

E.Ş.: Viaţa fiecărui om este legată de epoca în care s-a născut şi a trăit. Dat fiind că m-am născut la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, destinul meu a fost identic cu cel al generaţiei mele, născute în timpul celei mai mari conflagraţii mondiale din întreaga istorie a omenirii. Instrucţia mea şcolară a coincis, integral, cu perioada de comunizare forţată a României. Din 1947 până la terminarea facultăţii (1965), port în „cârcă” epoca comunistă. Nu mai pot să schimb absolut nimic în destinul meu. Am lucrat două decenii din ultimii ani ai comunismului în presa locală, din Arad, ca redactor cu probleme de cultură şi învăţământ, iar după Revoluţia din Decembrie 1989, am condus mai multe publicaţii (cotidiene şi săptămânale) în Arad, iar în ultimii cinci ani de dinaintea pensionării am fost corespondent special pentru judeţul Arad al Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRESS. Dacă ar fi să regret ceva este faptul că nu am reuşit să acord mai mult timp, din cauza preocupărilor jurnalistice şi a cercetărilor de istorie recentă,  creaţiei beletristice. Am încheiat mai multe volume de publicistică şi de proză scurtă, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Îmi este însă foarte greu în această perioadă să obţin finanţarea necesară pentru costurile tipografice.

G.I: Revin la dumneavoastră, cel mai longeviv jurnalist arădean, cu o remarcabilă ţinută de modestie şi bunătate, vă rog, să îmi prezentaţi o sinteză a ceea ce a reprezentat pentru dumneavoastră   trecerea dinspre comunism spre democraţie?

E.Ş.: Pot să vă spun că în calitate de redactor cu probleme de cultură şi învăţământ, cu toată presiunea ideologică, ceauşistă, care venea din partea secţiei de propagandă a Comitetului Judeţean Arad al PCR,  am avut un statut mai aparte. Redactorii erau obligaţi să „împăneze” articolele pe care le scriau cu citate din cuvântările lui  Nicolae Ceauşescu, într-un deşănţat cult al perosnalităţii acestuia şi familiie sale. Din fericire, analizele mele de cultură şi învăţămât, cu toată presiunea ideologică amintită, nu se pretau neîncetat la citate bombastice din Marele Cârmaci al Ţării. Un citat dintr-o cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu  ar fi sunat, într-o cronică artistică,  literară, teatrală, muzicală sau de artă  plastică, ca şi „nuca-n perete!”. Pentru acest motiv, politrucii de la secţia de propagandă a Comitetului Judeţean Arad al PCR mă criticau permanent, la fiecare şedinţă de partid, că aş fi alunecat într-o tentă elitistă, străină ideologiei comuniste. Fireşte, am fost şi eu obligat să scriu unele articole „împănate” cu citate din Ceauşescu, dar am avut şansa să primesc un sfat părintesc, salvator, de la istoricul Vasile Netea, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, care era invitat frecvent la Arad, la Universitatea Cultural-Ştiinţifică, să ţină conferinţe pe diferite teme istorice în oraşul care l-a găzduit în timpul cedării Ardealului de Nord, când s-a refugiat de la Cluj şi Târgu Mureş la Arad, ca profesor de istorie la Şcoala Normală de Învăţători „Dimitrie Ţichindeal”.

G.I.: Ce v-a învăţat istoricul Vasile Netea?

E.Ş.: Mi-a sugerat (şi eu l-am ascultat, fără să cunoască cineva din redacţie sfatul pe care mi l-a dat ori politrucii de la secţia de propagandă a Comitetului Judeţean Arad al PCR să nu mai „politizez” cu citate din Nicolae Ceauşescu articolele mele de cultură şi interviurle pe care le realizam cu diferite personalităţi, pe care le publicam în pagina culturală, de duminica, a cotidianului „Flacăra roşie”. Mi-a propus un artificiu ingenios de tehnoredactare, să pun  în partea de sus a fiecărei pagini culturale câte un citat, ca „o căciulă”, din Nicolae Ceauşescu sau din Festivalul Naţional „Cântarea României” pentru a distrage astfel atenţia politrucilor şi securiştilor care-mi monitorizau activitatea de la ziar, că totul se află „sub semnul” Marelui Cârmaci, deşi, în realitate, niciun articol din pagina culturală nu mai era „împănat” cu citate din Nicolae Ceauşescu decât şapoul din capul paginii culturale, ca un citat general. După Revoluţia din Decembrie 1989, am adunat într-un volum, în 1995, sub titlul „Dialoguri la frontieră”,  toate aceste interviuri cu personalităţi marcante realizate în cei mai duri ani ai comunismului (1979 – 1989), ca o mărturie elocventă a modului în care am reuşit să „păcălesc” cenzura idelogică. Revenind la întrebarea dumneavoastră, legată de trecerea de la comunism spre democraţie, m-am bucurat, alături de toţi colegii de redacţie de la cotidianul „Flacăra roşie”, care şi-a schimbat titlul în „Adevărul de Arad”, de libertatea cuvântului. În plan personal, am cunoscut o serie de surprize, de schimbări foarte mari, la care nu m-aş fi putut gândi înainte de Revoluţie. Astfel, la sfârşitul anului 1990, am fost solicitat să preiau  funcţia de  redactor-şef adjunct la noul ziar „Tribuna Aradului”, patronat de Prefectură, iar în toamna aceluiaşi an, să preiau funcţia de redactor-şef al noului cotidian „Curierul Aradului”. Ambele publicaţii, în vâltoarea tranziţiei postdecembriste au dispărut, primul după un an, iar al doilea după şapte ani, pe motive financiare, dar mai ales din cauza neînţelegerilor ivite în interiorul patronatului. În continuare, până la pensionare (care s-a produs în anul 2000), am trecut în presa centrală, din capitală, ca şi corespondent special pentru judeţul Arad al Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRESS (în prezent AGERPRESS), iar ulterior, după pensionare, am devenit editorialist-asociat la mai multe ziare cotidiene din Arad şi redactor-şef la revista semestrială „Stindard” -  editată de Filiala judeţeană „Ziridava” Arad a ANCMRR. 

G.I.: Ce sfat aţi avea pentru actualii şi viitorii jurnalişti?

E.Ş.: Tinerii ziarişti, dar şi cadrele didactice din facultăţile de jurnalism şi de comunicare, au o altă viziune asupra presei şi profesiunii de jurnalist faţă de generaţia mea, aflată la sfârşit de carieră. Deprinderile jurnalistice se dobândesc într-un proces didactic sau într-un proces creator într-o redacţie, pe de o parte, iar valorile jurnalistice, pe de altă parte, se dobândesc într-un proces didactic universitar sau în redacţii, dar numai prin multă lectură, într-un birou redacţional. Fără cultură profesională rămâi toată viaţa un ziarist diletant. Pentru un tânăr în ale jurnalisticii este absolut necesar, primordial, să aibă conştiinţa că trebuie să ajungă la o solidă cultură profesională; să aibă tenacitatea, dorinţa să ajungă la ea. Cât priveşte cultura profesională, ea se poate obţine numai într-o facultate de jurnalism ori într-o facultate umanistă, dacă există şi plăcerea pentru scris şi curiozitatea pentru culegerea de informaţii.  Repet, tânărul care doreşte să devină jurnalist, pe lângă talent, are nevoie de o pregătire serioasă de specialitate, dar şi de o cultură generală foarte solidă. Fără să cunoşti bine genurile publicistice şi modalităţile tehnice de documentare şi redactare, care înseamnă cultură de specialtate, nu se poate să devii un bun ziarist. În jurnalism, ca şi în muzică, poţi să fii lăutar şi să cânţi după ureche, în schimb numai învăţătura şi cultura te poate ajuta să te perfecţionezi, să descifrezi portativul, să ai acces la „codul” acestei  profesii frumoase şi tentante. 

G.I: Ce aţi schimba în presa de astăzi?

E.Ş.: Sunt prea bătrân ca să pot schimba ceva în presa scrisă. Canoanele publicisticii de tranziţie sunt puternic cimentate, plombate,  nu se mai poate schimba mare lucru, distorsiunile în presă sunt majore şi converg după interesele politice, ideologice, comerciale ale patronilor trusturilor care conduc. Totul se află într-o majoră transformare. Vă dau un exemplu personal. Foarte puţini tineri jurnalişti care au lucrat în redacţiile post-decembriste pe care le-am condus,  mai au astăzi treabă cu presa! Majoritatea s-au reorientat spre alte profesii mult mai bine plătite, mai rentabile din punct de vedere finaciar. Un alt exemplu: urmăresc în prezent o dezbatere interesantă din mai multe publicaţii culturale din ţară, în legătură cu evoluţia presei culturale. Dacă imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, libertatea de exprimare a dus la o adevărată explozie de ziare şi publicaţii, care au ajuns la peste 800 de titluri, în întreaga ţară, în vreme ce revistele culturale şi literare au căzut la 10 – 12 titluri, iată că,  după 30 de ani, în mod paradoxal, asistăm la un fenomen invers. Numărul revistelor culturale şi literare din întreaga ţată a crescut vertiginos, ajungându-se la peste 120 de titluri, în vreme ce presa cotidiană a cunoscut o dramatică cădere liberă, împuţinându-se la circa 100 de titluri la nivelul întregii ţări, deci sub numărul revistelor culturale şi literare. Cauza? Una singură: odată cu scăderea drastică a tirajelor şi a publicităţii, a intervenit „cenzura financiară”, care a favorizat presa online. Zeci şi zeci cotidiene, din lipsa banilor, au dat faliment, în vreme ce revistele culturale şi literare, subvenţionate de la bugetul de stat ori pe plan local, de Consiliile Judeţene, de Centrele Cuturale Judeţene şi Municipale ori de Primării, au asigurat un buget consistent, din start. M-aţi  întrebat, ce aş schimba în presa de astăzi? Aş dori ca presa să redevină profesionistă, dedicată interesului public, să fie cumpărată de cititori, să ajungă din nou la tiraje mari (vândute) care să o menţină din punct de vedere finaciar în limitele rentabilităţii. Iar în ceea ce priveşte presa culturală, la rândul ei, să facă un efort mult mai mare în planul creşterii calităţii publicistice pentru ridicarea nivelului de cultură a publicului cititor, chiar şi pentru motivul (ambiţia) că beneficiază, cum este normal, firesc - cultura nu se poate face fără bani - de alocaţii substanţiale de la Bugetul de Stat.

G.I.: Vă mulţumesc şi vă doresc la mulţi ani!

Interviu realizat de Geanina Iovănescu