Geanina Iovănescu: Stimate domnule Emil Şimăndan, de peste o jumătate de secol sunteţi o prezenţă deosebit de activă în presa şi publicistica arădeană. Aţi publicat de-a lungul deceniilor ante şi post-decembriste un număr de 36 de volume de publicistică, de lexicografia presei locale din Arad şi de istorie recentă, dintre care opt sunt dedicate Revoluţiei din Decembrie 1989 din Arad şi Eroilor Martii ai Aradului. Pentru începutul dialogului nostru pe care doresc să-l consacrăm împlinirii a 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 din Arad, vă rog să ne spuneţi, ce funcţie aveaţi în momentul izbucnirii Revoluţiei?

Emil Şimăndan: În decembrie 1989 eram redactor, de 20 de ani, cu probleme de cultură-învăţământ la cotidianul „Flacăra roşie” din Arad. Scriam articole, reportaje, interviuri şi cronici artistice din întreaga cultură arădeană, respectiv din instituţiile porofesioniste din municipiu şi din cele culturale din judeţ. Mă mişcam într-un mediu cultural-artistic şi didactic generos pentru un ziarist, cunoşteam foarte bine această componentă culturală şi intelectuală a Aradului.

G.I.: Cum aţi luat cunoştiinţă de declanşarea, la 16 decembrie 1989, a Revoluţiei din Timişoara?

E.Ş.: Se impune să fac o precizare. Timişoara este un oraş foarte aproape de Arad, distanţa de 50 de km poate fi parcursă cu maşina sau cu trenul în circa o jumătate de oră. Legăturile dintre Timişoara şi Arad au o îndelungată tradiţie. Cu un an înainte de Revoluţie am realizat un studiu sociologic din care a rezultat că 60 la sută din intelectualitatea umanistă şi tehică a Aradului era absolventă a Universităţii şi Politehnicii din Timişoara; 30 la sută absolvise Universitatea şi Politehnica din Bucureşti, aşadar peste Munţi, iar 10 la sută la Iaşi şi în celelalte mici centre universitare din ţară. Deci influenţa Timişoarei, în planul mentalităţilor, asupra Aradului a fost (şi a rămas) covărşitoare. Legăturile s-au amplificat după Revoluţia anitisovietică de la Budapesta, din anul 1956, când Aradul a fost coborât din rangul de reşedinţă de Regiune la cel de Raion, subordonat din punct de vedere administrativ Timişoarei. Acestă subordonare a durat 12 ani, până la noua împărţire teritorial-administativă a ţării, din 1968, când Aradul a redevenit reşedinţă de judeţ. Apoi existau foarte multe căsătorii mixte, între arădeni şi timişoreni, plus sute de navetişti de la Timişoara la  Arad şi viceversa, de la Arad spre Timişoara, inclusiv la Tetarul de stat din Arad, doi actori şi un regizor – actorii Larisa Stase Mureşan şi Doru Iosif şi regizorul Ştefănuţ Iordănescu - făceau naveta zilnică de la Timişoara la Arad, unde era încadrat şi viitorul lider al Revoluţiei din Arad, actorul Valentin Voicilă. Astfel,  revolta începută în 16 decembrie 1989 la Casa Parohiă a pastorului Laszlo Tokes din Timişoara a ajuns şi în spaţiul arădean, chiar şi în cele două redacţii locale, „Flacăra roşie” şi „Voros lobogo” din Arad, cu sediile în acelaşi imobil, la câiva zeci de metri de  fostul Comitet judeţean Arad al PCR. .

 G.I.: Vă rog să exemplificaţi şi cele relatate?

 E.Ş.: Evident! În redacţie aveam un coleg fost redactor la Studioul de Radio din Timişoara, Cornel Faur, care făcea naveta zilnică la Arad. Din ordinul lui Nicolae Ceauşescu au fost desfiinţate studiourile de radio teritoriale, după care Cornel Faur a fost repartizat la ziarul „Flacăra roşie” din Arad. Prin acest coleg am aflat despre începutul Revoluţiei la Timişoara şi despre primii morţi din 17 şi 18 decembrie, lucru care ne-a pus pe gânduri. Apoi un alt coleg de la cotidianul „Voros lobogo”, de limbă maghiară, Fekete Geza, m-a căutat în birou, la secţia culturală, şi m-a rugat în şoaptă dacă pot apela la colegii mei de la cotidianul „Drapelul” din Timişoara, ori dacă cunosc pe cineva la Decanatul Facultăţii de Chimie, ca să intervină pentru eliberarea fiicei sale, studentă în anul II, care a fost arestată după ce a protestat cu alţi colegi la Casa Parohială a lui Laszlo Tokes, a fost reţinută la închisoarea „Popa Şapcă”! Apoi  „forfota”  din cartierele oraşului, unde locuiau cadre militare de la UM.01380, care au fost chemate de urgenţă la Unitatea din Cetate. Două Batalioane, echipate de război, la ordinul Ministrului Apărării, a generalului Vasile Milea, au fost trimise la Timişoara, unde au primit ordin să acţioneze la despresurarea tancurilor blocate de revoluţionari pe Calea Girocului. În fine, o altă sursă erau posturile de Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, unde, la un moment dat, s-a difuzat ştirea că Revoluţia a început la Timişoara şi la Arad. În realitate Aradul a ieşit în stradă mai târzuiu, în dimineaţa zilei de 21 decembrie.

G.I.: În prima dvs. carte despre Revoluţia din Arad, întitulată „ÎNTREBĂTORUL DIN AGORA”, de peste 500 de pagini, considerată de revoluţionarii arădeni drept „Biblia Revoluţiei de la Arad”,  aţi afirmat, încă în motto-ul ce deschide volumul, că „prin ieşirea arădenilor în stradă, oraşul lor, Aradul, a devenit, în dimineaţa zilei de 21 decembrie, prima mare reşedinţă de judeţ din România care a răspuns chemării timişorenilor „AZI ÎN TIMIŞOARA, MÂINE ÎN TOATĂ ŢARA”, într-o impresionantă solidaritate naţională, anicomunistă!”.  Ce ne puteţi spune, din perspectiva publicistului şi scriitorului de astăzi, octogenar, care a publicat opt cărţi despre  Revoluţia din Decembrie’89 din Arad legat de începutul Revoluţie şi ce aţi făcut dvs. în acele zile?

E.Ş.: Am trăit împreună cu ceilalţi colegi din redacţie momente foarte ciudate, am trecut de la frică la bucurie, de la emoţii negative la entuziasm, iar după fuga lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu cu un elicopter de pe acoperişul CC al PCR, am ajuns la exuberanţă.  Însă numai câteva ore, întrucât la lăsarea serii a încerput diversiunea „teroristă” şi „electronică”, s-a instalat din nou teama, angoasa. În cursul zilei am părăsit de mai multe ori redacţia şi am intrat  printre manifestanţii din centrul Aradului, din faţa fostului Comitet judeţean Arad al PCR, la cîţiva zeci de metri de sediile celor două ziare locale.

G.I.: Ce sentimente aţi simţit în mijlocul manifestanţilor?

E.Ş.: Când am intrat în mijlocul acelor mii de manifestanţi mi-a dispărut orice frică,  orice teamă,  mulţimea m-a absorbit, mi-a dat putere, curaj. Însă în momentul în care am părăsit piaţa a revenit sentimentul de frică, de îngijorare, nu puteam să ştiu dacă Armata va trage ori nu în manifestanţi.  Am ajuns din nou la un sentiment de cumpănă, între bucurie şi  frică. Dimineţa, în 21 decembrie, la şedinţa de machetă pentru noul număr, ni s-au comunicat de către redactorul şef, Crăciun Bonta,  indicaţiile venite de la Secţia de propagandă şi presă a CC al PCR şi cele de la secţia de propagandă a Comitetului Judeţean Arad al PCR, în sensul de a condamna „huliganii” din Timişoara.  M-am făcut nevăzut, am plecat din redacţie după ce i-am comunicat redactorului şef că merg la Muzeul Judeţean pentru lua un interviu directorului, prof. Pascu Hurezan, despre noile descoperiri făcute pe şantierul arheologic de la Cladova, sustrăgându-mă astfel ca să nu scriu vreun articol de condamnare a Timişoarei. În realitate m-am întâlnit cu foto-reporterul Muzeului judeţean, cu artistul-fotograf Florin Hornoiu, şi am început să străbatem piaţa plină cu manifestanţi care scandau lozinci anticeauşescu, iar colegul făcea fotografii cu  precauţie, ascunzând aparatul de fotografiat sub lodenul pe care-l purta. Atunci, în acele două zile de proteste anticeauşiste mi-au umplut „tolba” memoriei cu multe aspecte şi întâmplări care mi-au fost apoi de mare folos în scrirerea cărţilor despre Revoluţia din Arad.

G.I.: Citindu-vă cărţile, am reţinut o anumită ordine în relatările şi interpretările pe care le faceţi. Cum aţi grupat, în opinia dvs., evenimentele din Arad?

 E.Ş.: Ca reporter „frenetic”, din prima linie a Revoluţiei, am procedat, în cele opt volume pe care le-am scris, la gruparea evenimentelor din Arad în trei etape disticte, fiecare având un specific aparte:

        1) 17 – 20 decembrie – o perioadă de pregătire psihologică, în care arădenii au aflat despre crimele de la Timişoara;

        2) 21 – 22 decembrie (până în cursul serii) – o perioadă dominată de o maniferstaţie paşnică, impresionantă, non-violentă, de „catifea”,  cu peste 80.000 de arădeni (din municipiu şi judeţ) ieşiţi în stradă, până când revoluţionarii au preluat puterea locală, alungând, din scaunele pe care le ocupau, pe foştii demnitari comunişti;

        3)  23 – 25 decembruie – o perioadă violentă, „de sânge”, cu 19 moţi şi 38 de răniţi, până la execuţia soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu.

G.I.: V-aţi referit deja anticipat la perioada de pregătire psihologică a arădnilor de a  ieşi în stradă. În continuare vă rog să subliniaţi şi câteva momente definitorii legate de clasificarea pe care aţi realiza-o privind Revoluţia în Arad.

 E.Ş.: Chemarea timişorenilor „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara” s-a înfăptuit în municipiul Arad în dimineaţa zilei de 21 decembrie, la ora 7,39, când un grup de tineri muncitori de la Intreprindrea de Orologerie Industrială, în urma unei întreruperi de curent electric, a încetat lucrul şi a ieşit în stradă ca să manifesteze împotriva regimului Ceauşescu. Tinerii muncitori au străbătut mai întâi platforma industrială de vest a oraşului şi au adresat  chemări muncitorilor de la marile întreprinderei de Strunguri, de Vagoane, Textile UTA, Mobilă-CPL, Tricoul roşu,  scandând „VENIŢI CU NOI, VENIŢI CU NOI!”, forjând astfel o colană de câteva mii de manifestanţi care au pornit spre centrul oraşului. Pe bulevardul Republicii (astăzi Revoluţiei), la colţul străzii Crişan, au luat contac cu primul cordon de militari, care au început să tragă, în aer, focuri de avertisment,  după care militarii au permis coloanei de manifestanţi să se instaleze în piaţa din faţa fostului sediu al Comitetului judeţean Arad al PCR, de unde nu au mai plecat timp de două zile, până la fuga dictatorului.

De la „Revoluția de catifea” la „Revoluția de sânge”

G.I.: După primul moment, pe care l-aţi menţionat, revoluţionarii s-au  confruntat şi cu alte incidente în faţa forţelor de represiune?

E.Ş.: Cel mai critic moment a fost cel din cursul nopţii de 21 spre 22 decembrie, când secretarul CC al PCR, Ilie Matei, trimis la Arad de Elena Ceauşescu să conducă judeţul, a dat ordin maiorului Eugen Bădălan, şeful Statului Majior al Diviziei de la Oradea, de care aparţinea Regimentul UM Cetate din Arad, să fie lichidaţi toţi manifestanţii care au mai rămas în piaţă cu împunsături de baionetă, ordin pe care mr. Neculai Diaconescu - comandantul „Detaşamentului Păuliş” al Şcolii de Ofiţeri în Rezervă din Radna – Lipova, nu l-a executat. Trecând peste acest moment, Aradul până la fuga lui Nicolae Ceauşescu din 22 decembrie, a cunoscut o „revoluţie de catifea”, după care a început o „revoluţie de sânge!”

G.I.: Să continuăm dialogul nostru cu începutul „Revoluţiei de sânge!”

E.Ş.: După „noaptea cea mai lungă” pentru arădeni, de 21/22 decembrie, includ în răspunsul meu şi cele două ziare, „Flacăra roşie” şi „Voros lobogo”, care s-au aflat sub un „bombardament” propagandistic nemaicunoscut de stresant din partea fostului secretar cu propaganda, Alecu Floareş. Acesta a fost transferat cu doi ani în urmă, de către  Elena Ceauşescu, de la Comitetul judeţean Iaşi al PCR  la Comitetul judeţean Arad al PCR. Era un activist de partid foarte dur, întru-totul loial cuplului dictatorial. Misiunea lui era aceea de a pune pumnul în gură intelectlilor arădeni în spiritul  îndoctrinării ceauşiste. Aradul era considerat, alături de  Timişoara şi Oradea, oraşe „rebele”, aflate sub influenţa posturilor de radio din Occident, motiv pentru care locuitorii din această parte a ţării trebuiau, în viziunea ceauşiştilor, „înjugati”  ideologic, în cultul deşănţat ceauşist. După noaptea de 21/22 decembrie, în dimineaţa de 22 decembrie au afluit spre centrul oraşului peste 80.000 de manifestanţi, iar după fuga lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, în cursul serii Revoluţia de catifea s-a transformat într-o Revoluţie de sânge, soldată cu 19 morţi şi 38 de răniţi, în urma unor diversiuni „teroriste”, desfăşurate pe trei paliere. G.I.: Vă rog să vă referiţi la cele trei paliere.

E.Ş.: Primul palier a fost la nivelul înspăimântării populaţiei, cu apa otrăvită de „terorişti” şi aşa mai departe, apoi pe al doilea palier, cu întimidarea primei structuri de conducere creată de revoluţionarii care au ocupat sediul fostului Comitet Judeţean de Partid, iar al treielea palier a fost la nivelul structurilor militare, de apărare, care primeau o serie de infornaţii şi ordine contradictorii. Toate cele trei nivele de diversiuni au fost bine orchestrare de forţe care au acţionat din umbră, fără să mai poată fi depistate până în prezent, deşi au trecut trei decenii de la Revoluţie, încă nu au fost depistaţi cei care au ucis 19 tineri arădeni şi alţi 38 - grav răniţi.   

G.I.: Întrucât aţi dedicat două volume Eroilor Martiri ai Ardaului,  ce ne puteţi spune despre victimele diversiunilor din Arad?

E.Ş.: Diversiunea în Arad a început în noaptea de 22 spre 23 decembrie şi a continuat până în 25 decembrie, de Crăciun, după ce într-o cazarmă militară din Târgovite au fost executaţi, după o parodie de proces, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu. În această perioadă, pe care am întitulat-o „Revoluţia de sânge”, au avut loc toate victimele din Arad. În cele trei zile ale „Revoluţiei de sânge”, în Arad au fost trase peste 1.200.000 de gloanţe de război, plus cele trase de Antiaeriana de la Aeroport în cadrul diversiunii electronice la care a fost supus oraşul. Pe monitoarele radarelor de supravegherea teritoriul aerina din vestul ţării apăreau, în cadrul diversiunii electronice, puternice formaţiuni de elicoptere care veneau să „atace” Aradul. Într-o asemenea sarabandă de focuri, în care sunt trase, noapte de noapte, cum am precizat deja, peste un milion de cartuşe, s-au produs regretatele victime. Cele mai încleştate „lupte”, la care a fost implicată Armata din Arad, au fost la Podul „Decebal” de peste râul Mureş; pe Calea „Dimitrov”; în cartierul „Aurel Vlaicu”; în Piaţa „Romană”; la Poştă; la Aeroport şi în zonele Unităţilor Militare „Gai” şi Cetatea Aradului. Subliniez, ca ziarist aflat printre manifestanţi, au fost teri zile şi trei nopţi de mare spaimă pentru întreaga populaţie a Aradului. Despre toate aceste lucruri am scris în cele opt cărţi publicate, între care doresc să subliniez patru volume: „Întrebătorul din Agora” (500 pagini), „Eroii Martiri ai Aradului” (200 de pagini) şi „Victoria la Arad – 1989” (150 pagin) şi „Vă iubesc, arădeni” (200 pagini – volum monografic dedicat liderului revoluţiei de la Arad, actorului Valentin Voicilă). Aşadar numai aceste cărţi amintite însumează peste 1.000 de pagini!

G.I.: Care este ideea de bază ce uneşte aceste cărţi pe care le-aţi scris despre Revoluţia din Arad?

 E.Ş.: Cum am mai declarat unor ziarişti şi scriitori din Capitală, ideea de bază care reuneşte aceste volume ale mele este, în primul rând, rolul pe care l-a avut Timişoara în ieşirea în stradă a celor 80.000 de arădeni (la o populaţie de 225.000 de locuitori, cât avea Aradul în 1989) să manifesteze împotriva dictaturii comuniste. Prin cărţile pe care le-am publicat am reuşit să clarific recunoaşterea naţională că Aradul a fost prima reşedinţă de judeţ care a răspuns chemării „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”, devenind, în dimineaţa zilei de 21 decembrie al doilea mare oraş care s-a sculat împotriva dictaturii ceauşiste. În al doilea rând subliniez tot o legătură foarte strânsă cu Timişoara, prin aderarea manifestanţilor arădeni la FRONTUL DEMOCRATIC ROMÂN înfiinţat  la Timişoara, sub a cărui egidă apare şi primul număr al noului ziar liber, „Adevărul de Arad”, în dimineaţa zilei de 23 decembrie. În fine, cel de al treilea element comun pentru cărţile mele este ideea că  Revoluţia de la Arad a avut două componente distincte: 1) – prima componentă, până la fuga lui Ceuşescu, în Arad a avut loc o Revoluţie de catifea, fără morţi şi răniţi, iar a doua componentă, după fuga acestuia, în Arad s-a declanşat o Revoluţie de sânge, cu morţi şi răniţi.      

G.I.: În finalul dialogului nostru doresc să vă întreb, cum comentaţi ca ziartist implicat, la 30 de ani de la Revoluţie, modul în care acest eveninment crucial din istoria noastră recentă este perceput în mentalul colectiv?

E.Ş.: Mi s-a mai pus o asemenea întrebare de către d-na Elena Diaconu, autoarea volumului „REVOLUŢIE ŞI MEMORIE”, în care am fost antologat cu un lung interviu. Răspunsul o să fie, evident, identic, nu îmi schimb opiniile exprimate. Aş începe prin a vă spune că sunt multe aspecte ale Revoluţiei din Decembrie ’89 percepute obiectiv în mentalul colectiv românesc, în conformitate cu evenimentele care au avut loc. Dar, din păcate, propaganda de defăimare a evenimentelor din decembrie 1989 din România, în special a revoluţionarilor, a fost şi a rămas încă puternică, lucru care a dus la multe distorsiuni în mentalul colectiv. De asemenea, există o rivalitate de neînţeles între diferite asociaţii de revoluţionari, cu multe denigrări tendenţioase, lucru ce provoacă o iritare şi neîncredere faţă de liderii care se pretează la asemenea lucruri. În Timişoara şi Arad, în decembrie 1989, manifestanţii care s-au ridicat împotriva regimului ceauşist au scandat „UNITATE, UNITATE!”, lucru ce astăzi, la 30 de ani de la rvoluţie, nu mai există.

 Mai doresc să subliniez în încheiere, ca un octogenar ziarist din provincie, care a lucrat însă şi în presa centrală, din Capitală, că întreaga societate românească s-a divizat foarte mult, în bogaţi şi săraci, s-au distrus şi lichidat mii de fabrici, s-au vândut imense bunuri din avuţia naţională în mod anarhic, se caută vinovaţi, care nu se mai găsesc, iar ca un bumerang în mentalul colectiv se insinuează ideea că schimbarea regimului politic a sărăcit milioane de destine, în vreme ce statul nu se îngrijeşte de educaţia tineretului şcolar, ori de sănătatea românilor, ca să nu mai vorbim de lipsa locurilor de muncă. Memoria Revoluţiei Române din Decebrie 1989 nu se poate transmite tinerei generaţii fără o ofertă educaţională naţională unitară (şi obiectivă) de curriculum, prin programe şcolare adecvate, începând din gimnaziu, care să continuie în liceu şi facultate, motiv pentru care elevii şi studenţii, după 30 de ani de libertate, au o perceţie fragmentară aupra acestui moment crucial de istorie recentă.

G.I.: Vă mulţumesc!

Interviu realizat de Geanina Iovănescu