Intervin, aici, pragul celor patru anotimpuri, fiecare cu datinile străbune și stratul cultural pasiv, cu un repertoriu culinar aparte, cu emulația vie a interferențelor dar și punerea în valoare a valorilor umane sau a epicului moștenit de valoroși actanți, ajunși la venerabile vârste. Aceste Enciclopedii vii, nu vor dispărea. 

Modelul arhetipal al Sărbătorilor de primăvară  (Câșlegi, Jocuri, Ritualuri).

În luna lui Prier, plouă și la propriu și la figurat, cu sărbători. 

Anul acesta, Sânjorzul premerge Floriilor.

Astfel, vom consemna oarecum, îndătinarea acestora, nu numai sub negură de vremi, ci și în prezent.

Pentru că modelul arhetipal al vechiului rămâne necondiționat conservat și însemnat în mentalul colectiv, cu toate înlănțuirile polisemic-sincretice ale unei viețuiri, între sacru sau profan, sau tradițional modern.

Primăvara îi scotea/scoate pe săteni și nu numai din hodina de peste iarnă, în vuiet de focuri de grădini sau „treceri" la prag de Câșlegi. Pregătirea spirituală începea cu Postul, curățirea prin reținerea de la mâncarea „de dulce" și continua cu o altă curățenie (aceea a interiorului curților, odăilor, a tăgășitului, o curățenie generală, de la măturat, la văruit pomi, la adunat goz în coșuri de paie...) astfel ca „trecerea" înspre sărbători să fie bine primită. Dinamicul înlocuind staticul, coloritul arhaic al ceremonialului „datină/obicei era când solemn, când cu o funcție magică. Iar de la epos la baladesc nu era decât un pas.

Câșlegile leagă obiceiurile de primăvară până în Postul Paștilor. Cu alte cuvinte, între sărbători se putea „petrece" fără a ține post.

Nodul dintre timpul copilăriei sau cel al adolescentinului era practica jocurilor secvențiale, cu toate recurențele ori mutațiile ciclice.

Ne referim aici la cel mai simplu și la îndemână obiect, mingea din zdrențe/câlți /canuri (lopta) care prin jocuri locale (Macea, din Pusta Aradului) aduna, în Câșlegi, tinerii pe Dâmbă, unde, se jucau: Dea lopta-n sintar, De-a lopta-n lopitele, De-a lopta la Petu-n Dâmba, De-a lopta v-n cocoare, De-a bumbii, De-a pischiri, De-a cucuvama... etc.(demn de consemnat este faptul că aproape fiecare „joc" cuprindea ca regulă, cuvântul  „casa" semn că această stare era de fapt, un legământ ca un simțământ).

De asemenea, femeile casnice se adunau, fie la stradă, fie la câte una acasă, și vânturau fasolea, tăiau bocioliile de mac, făceau mărțișoare pe bănuți din canuri albe/ roșii ori făceau cocoși (floricele pop corn în sita numită ciur) care aveau un descântec local specific: „Ieși moș de su' coș /și pomnește tri cocoși/ ieși babă de su'ladă/și pomnește o grămadă/unu mie/unu ție/unu la badea Ilie"... (desigur, se mâncau bucate de post, plăcintă dulce cu varză, ludaie, mere, țucur Nucă  bâta- cârn sau țucur Crumpa s.a)

Dar, femeile, cu toată verva ce o manifestau, erau pândite și persiflate de bărbați: „Nana me îi harnică/în poale se-împiedică/ nu știu dacă poala-i largă/ ua la careva îi dragă/taci Floare și te mărită/ca rujița împupita/că și dracu-i însurat/ numa nu te-ai măritat".

Farșangul la catolici însemna un pelerinaj „mascat" de-a lungul și de-a latul satului, în sunet de fanfară sau harmonică și îndemna la distrugerea a tot ce era rău ființei umane. Măștile nemților de Fărșang când se îmbrăcau „urâți ", uratul lor îmbia la renaștere spirituală, muzica lor trenând a civilizație sau ordine.

La ortodocși, se ura de Sântoader, se fierbea grâu care se îndulcea cu sirop de sfeclă de zahar, sătenii nu lucrau, ei nu se deghizau în „urâți" dar știau că, pentru ei, Urâtul vine pe cal în sâmbăta din prima săptămână de post. 

La fel, Udatul sau Stropitul a doua Zi de Paști la catolici, însemna speranță de rod bogat, însuflețitor mesaj /îndemn. 

Sânjorzul

Sânjorzul la români era Sărbătoarea  onomasticii de Sfântul Gheorghe.

Prenumele Gheorghe reproduce numele grecesc Georgius (georgus-lucrător al pământului, țăran).Pătruns în calendar prin cultul marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, sărbătorit la început de primăvară, prenumele Gheorghe este reflexul formei latine balcanice Sanctus Georgius (Sangeorz) fiind unul din cele mai bogate prenume în forme derivate populare și hopocoristice (cu timpul, numele Gheorghe a devenit și nume de familie dar și de localități fiind antropologic, răspândit și pe alte ținuturi din lume.

Peste un milion de români se numesc Gheorghe, peste șapte sute douăzeci și cinci de mii fiind bărbați și peste o sută optzeci și cinci de mii fiind femei, bineînțeles, numele tradiționale se îmbină cu formele moderne (la mine în sat fiind pe locul al patrulea, după Ion, Niculae, Vasile, ca purtător de nume).

Însă, credem, nu aceste statistici ar putea spori farmecul sărbătorilor și al credințelor ancestrale, ci unele practici mai mult ori mai puțin augurale .

Ne referim aici la Udat și Urzicat de Sânjorz.

Pierdute, mai mult ori mai puțin în negura vremurilor  acestea dăinuie ca binefăcătoare pentru mentalul colectiv local și nu numai. Gratulatul pentru Gheorghe se desfășura la casa celui care avea onomastica și unde era omenit cu bucate alese pentru că Macea din Pusta Aradului avea o zicală: „Plăcinta n-o zgodești/ nici preuteasă daca ești "!

Dar udatul peste poartă cu găleata (viderea) plină cu apă a simplului trecător/trecătoare... drăguță, era o practică obișnuită dar rurală (odicolonul era... adus... mai târziu, în ritual, trenând a modernitate însă, atenție!: parfumul se cumpăra vărsat și era folosit și pentru dat pe păr!).

Urzicatul se practica în scop... vindecător! știut fiind ca un ritual de practici augurale/boli de reumatism, dureri la încheieturi etc. (iar aceste practici erau și... balsam... între fetele mari și drăguții care le curtau, precum... zburătorii cu negre plete).

Feciorii purtau acum pălășcuțe (pălării împănate) și porneau cu udatul și urzicatul înainte cu o seară (urzicile le țineau ascunse la spate când fata de măritat ieșea la uliță). Și, iată,  apa, ca matrice germinativa în toate posibilitățile de existență, devine, din ritual inițiatic, un ritual augural binefăcător. 

Floriile

Dacă la Sânjorz, apa și urzica sunt simboluri, la Florii, sălcuțele împlinesc, la propriu și la figurat, sufletele.

Salcia (lat.salix) este planta de lângă apă din care, botanic, se cunosc peste trei sute cincizeci de specii. Răspândindu-și rădăcinile în apă, salcia este simbolul regenerării, este copacul durerii care, alături de plop, ulm și tumeric, alungă teama de împărăția morții. Face parte din copacii sacri ai nimfelor, fiicele sacre ale lumii subpământene (fiind planta care înconjura sicriul, iar în arta vestică era asemuită cu apa, jelitul și moartea. Arbore al cimitirelor, salcia este considerată „rândunica" pentru că  își leapădă semințele în zborul vântului. 

Salcia este simbolul sărbătorii Floriilor, care deschid Săptămâna Mare (de acum, nu se mai poartă mărțișor).

În Sâmbăta Floriilor, Procesiunea sălcuțelor se afundă în negura vremurilor.

La auzul clopotelor, copiii se îmbracă în dieci și se alătură credincioșilor care scot prapori de sărbătoare și pornesc la cules de sălcuțe. Adunate în mănunchi ori coronițe se aduc la biserică unde sunt sfințite și oferite, precum o Anafura, creștinilor.

Se păstrează și azi obiceiul de a se anina la case, uși, grinzi, icoane, coronițe, ca simbol luminat de biruință a vieții asupra morții (salcia fiind salvatoarea de pe Puntea Sfintei Fecioare, plecându-se, ca un Mir, asupra creștetului Mântuitoarei(.

În răsuflul cald al primăverii, numele de Floare/Flore cu derivatele si hipocoristicele care se derivă, este foarte răspândit la noi sau la alte popoare. 

Floriile datează din veacul apostolic (cf. Jurnal de călătorie al peregrinei Etheria în Ierusalim, sec. III, IV).

Peste un milion jumate de români poartă acest nume (dar mai nou, unele din acestea, ne trimit la vegetalul imediat, de exemplu Lilian (Crin), Laur, Dafin, Mâlin, Codrin, Eugenia (Angelica de pădure), Romanița, Dumitrița (crizantema sălbatică ), Gențiana, Lacrima s.a.).

Dacă ne gândim, însă, la conotația numelui Floare (lat. floris-prosper, înfloritor), cu siguranță, acest apelativ este unul plăcut, dedicat lunilor cu sărbători, Florar fiind luna florilor, iar florăreasa Flora era zeița îmbrăcată în flori sau cu flori. Iar poeții nu au stat deoparte la miracolul sărbătorilor și al pastelului naturii, Alecsandri și Coșbuc fiind, prin creațiile lor, zugravi ai catrenelor în acest sens, mustind a primăvară. 

În concluzie, primăvara este Pragul semantizărilor care, cu fastul repertorial, vestește laic sau creștin, aspectul de petrecere cu spectrul mai mult sau mai puțin epic spectacular.

Ilustrăm cu un fotoreportaj (sursa: Adina Matei).

Florica Cândea 

UZPR Arad