P(r)oza zilei: Cum de mi-s mie dragi boschetarii

”Cel ce dă bani unui cerșetor, îl împrumută pe Dumnezeu” (Vechiul Testament)

“Deghizat în om al străzii, fara adapost, în New York City, nimeni nu m-a observat. Am putut să simt cum este această experiență. Oamenii treceau pe langă mine și mă priveau cu dizgrație, în nenorocirea mea. O singură doamnă a fost amabilă să-mi dea de mâncare. A fost o experiență pe care nu o voi uita niciodată. De multe ori uităm cât de binecuvântați suntem. Cu siguranță nu știm ce ne rezervă ziua de mâine, asa ca ar trebui, de la sine,  să fim mai înțelegători si compasivi, și dacă putem ajuta pe cineva care are nevoie, sa ajutam din toata inima. De aceea, după ce am terminat, am decis să mă plimb și să dau mâncare și 100 de dolari fiecărui om fără adăpost pe care l-am văzut. Plângeau și erau foarte recunoscători." (Richard Gere)

De când mă știu pe lumea asta în casa părintească poposeau cu regularitate cerșetori, boschetari, oligofreni, oameni săraci cu duhul și, în general, cam toți ciudații din fostul Raion Gurahonț.

Magnetul care îi atrăgea pe toți acești năpăstuiți ai sorții în casa noastră din satul Prunișor, în anii 1960 ai comunismului biruitor, era fenomenala mea bunică, fostă funcționară pe vremea regimului burghezo-moșieresc și pe care o tragică poveste de dragoste a purtat-o prin cele două Americi, prin Anglia, prin Franța, apoi, în cercuri tot mai concentrice, au urmat orașele patriei București, Focșani, Timișoara, pentru ca în cele din urmă să aterizeze, din nou, la bunicul în grădină, de astă dată ținându-l pe taică-meu cu mâna dreaptă, iar în mâna stângă având o carte de culoare neagră, Biblia.

Privirea ciudată din ochii femeii a oprit în aer mâna bunicului, care se pregătea să-i aplice ”corecția”, exact cum procedase și în alte dăți, când femeia se întorcea pocăită la căminul conjugal și, într-adevăr, din acel moment bunica, o femeie cu temperament vulcanic (și libidou pe măsură!), nu l-a mai părăsit niciodată, ci și-a convertit debordanta energia sufletească în credință. Căci devenise SPIRITĂ.

(Pentru cine nu e la curent cu acest fenomen, ”Spiriții” erau (sunt și acum?) o ramură radicală a Bisericii Penticostale și unde bărbații și femeile umblau îmbrăcați doar în haine negre, țineau post negru cu regularitate, îi ajutau cât puteau de mult pe cei nenorociți, iar uneori, în timpul rugăciunilor, unii dintre ei intrau într-un fel de transă, căci primeau ”darul vorbirii în limbi”, după modelul ”Zilei Cincizecimii”).

Alcătuită mai ales din persoane cu probleme sociale (din punctul de vedere al eticii și echității socialiste), adică din cetățeni ”cu șobolani în biografie”, cum ar fi Crișan, un fost deținut politic țărănist din Cărand, o transfugă precum bunica, un fost legionar, precum Hududui, un fost alcoolic, precum Gruia  și alte foste ”personalități accentuate”, ca să mă exprim politicos, Adunarea Spirită din Prunișor nu prea era văzută cu ochi buni de către autorități, așa că se strângeau discret de două ori pe săptămână la noi acasă. Iar la întrunirile lor am participat cu sfințenie din cea mai fragedă copilărie, împreună cu cerșetorii și boschetarii ce se nimereau să vină pe la noi în acele zile.  Și mulți dintre ei știau exact când va avea loc Adunarea Spiriților și stăteam cu ei într-un colț al încăperii și-i ascultam fascinat pe SPIRIȚI, cum cântau și se rugau și unii dintre ei cădeau transfigurați în transă și începeau ”să vorbească în limbi”.

(Iar mai târziu, când am început eu însumi să scriu, ori de câte ori mi-a ieșit o metaforă mai deosebită, sau când chiar am izbutit să compun o povestire bună, simțeam că am reușit cumva, într-un mod misterios, să intru pe moment în rezonanță cu SPIRIȚII copilăriei mele) ...

După Revoluția din 1989, când am depus actele de rămânere în Germania, nemții m-au repartizat timp de nouă luni de zile într-un lagăr, până să îmi vină rândul la interviu. Cum însă toată scursura produsă de comunism în Europa de Est se îndreptase către Deutschland, până și nemții, cunoscuți pentru spiritul lor organizatoric, fuseseră dați peste cap. Așa că m-am trezit adăpostit într-o fostă vilă dezafectată, împreună cu alți ”tovarăși” din Bulgaria, Polonia, Albania și fosta URSS. Iar pentru mâncare am primit fiecare suma de 500 DM pe lună.

Cum în acele vremuri viața în Landul Niedersachsen (Saxonia Inferioară) era ieftină, aprovizionându-mă de la ALDI sau LIDL, nu cheltuiam mai mult de 200 de mărci cu hrana, așa că îmi rămâneau suficienți bani pentru băutură și țigări. Îmi cumpăram o plasă de doze de bere ieftină și o sticlă de Weizenkorn (monopolul bețivilor teutoni) și mă duceam pe o bancă din centrul parcului orășănesc unde, cu o gramatică elementară germană, încercam să mă inițiez cât de cât în înfiorător de arida limbă a lui Goethe.

Cam după vreo jumătate de oră începeau să se adune în jurul meu mai mulți PENNERS, boschetari autohtoni, pe care ”Natürlich”, îi serveam cu câte o bere, iar ei, în contrapartidă, începeau să silabisească cu mine nemțește. Și, încet, încet, se porneau să își aducă aminte de îndepărtata lor copilărie și de primii lor ani de școală, ba o cerșetoare peltică, pe care o botezasem Pena Corcodușa, m-a învățat și cântece de leagăn. Iar dacă se apropia de grupul nostru gălăgios vreun polițai curios, cerșetorii îi explicau savant că acolo au loc exerciții de ”Deutschesprache” (limbă germană), unde, desigur, ei erau profesorii, iar eu elevul și omul legii dădea din cap cu umor!

După ce se terminau proviziile mele, boschetarii puneau la bătaie și ceea ce au cerșit ei peste zi, așa că pe la ora 18,00 berea + Weizenkorn-ul + soarele + cuvintele lungi cât o zi de post ale limbii germane, toate mă loveau direct în moalele capului și, împreună cu întreaga hoardă, mă culcam pe scena teatrului de vară din parcul orașului Melle, acoperindu-ne claie peste grămadă cu cortine și haine de recuzită ...

Iar în vara Anului Domnului 2020, în vreme ce stăteam cu mașina la semafor lângă Cimitirul UTA, a venit la mine la geam un boschetar și i-am dat două bancnote de câte un leu. Pe banda din stânga mea se afla o pereche de nemți într-un BMW decapotabil și tânărul saxon mi-a făcut un semn cu mâna la cap, cum că nu sunt tocmai normal. I-am făcut la rândul meu semn cu degetul mare, cum că totul este în ordine și atunci neamțul mi-a explicat pedant faptul că nu am observat că cerșetorul m-a păcălit, căci nu era infirm, ci avea ascunsă o mână sub tricou. I-am arătat tânărului bisericuța din stânga lui și i-am răspuns că, dacă așa stau lucrurile, atunci nu boschetarul m-a tras în piept, ci, eventual, Isus Cristos! În acel moment semaforul s-a făcut verde, BMW-ul a demarat în forță și neamțul a mai apucat să-mi facă odată semnul semnificativ cu mâna la cap.

Ei bine, în aceeași seară de vară (și acum nu fabulez chiar deloc!) am primit un telefon din Germania și Frau Helenis Petrakis, soția patronului grec la care lucrasem eu în urmă cu 16 ani, m-a anunțat că ei tocmai au închis firma și, făcând bilanțul, soțul ei a băgat de seamă că îmi mai datorează mie 200 de euro, bani pe care chiar în acea zi mi i-a și trimis pe Marcel, o cunoștință comună din Timișoara.

Și, cu totul și cu totul întâmplător, prenumele patronului Petrakis e Cristof.

Adică, tradus pe românește, Cristos, pe care îl ”acuzasem” la amiază că m-a tras în piept cu 2 lei, s-a revanșat în aceeași zi, trimițându-mi înapoi 200 de euro!

P(r)ozeur: Vasile de Zarand

P.S. În poza alăturată este celebrul boschetar Sandu bin Laden, care a fost găsit într-o iarnă înghețat bocnă pe un scaun din parcul șahiștilor, unde obișnuia să joace la pariu simultane cu cei mai buni șahiști arădeni, dar unde, iată că de astă dată, Moartea, de una singură, i-a dat mat!

https://www.tiktok.com/@pizza_ruby/video/7261282785204260122