Sub soarele cu dinţi al PARTIDULUI
„Afară-i frig, în casă-i frig
Deschid fereastra larg şi strig:
- Să ne trăieşti partid iubit
Că ne-ai călit!”
(folclor din „iepocă”)
fARAD, adică „un festivalul de film documentar original în peisajul naţional şi regional, a cărui identitate se inspiră din poziţia de frontieră a Aradului” (Daniela Pădurean Andreica), organizat de Centrul Municipal de Cultură, a început în seara de joi, 6 octombrie, la Cinema ARTA, ca în fiecare an, sub direcţia artistică a Monei Nicoară.
Cea dintâi proiecţie a festivalului a fost „Sub soarele Partidului”, precedat de un scurt documentar de un sfert de ceas, semnat de doi tineri regizori arădeni, Mihai Sălăjan şi Adina-Laura Bulibaşa şi unde este inventariată cu umor existenţa acelei cutii de beton, numită LIBELULA, cu locatarii şi reflexele lor cu tot. O existenţă începută în „epoca de aur” a comunismului naţionalist şi prelungită cu minime modificări până în contemporaneitate.
„Sub soarele Partidului” - parafrazând ironic titlul unui roman celebru, „Sous le soleil du Satan”, al filosofului mistic francez Georges Bernanos, carte după care s-a turnat de altfel şi un film (Palme d'or/ Cannes 1987) - este un documentar excepţional, în care regizorul Vitaly Mansky reuşeşte să dea un răspuns magistral celor ce se joacă cu întrebări ţinând de istoria contrafactuală: oare ce s-ar fi întâmplat dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt? oare ce s-ar fi întâmplat dacă Pilat l-ar fi graţiat pe Cristos? oare ce s-ar fi întâmlat dacă nu s-ar fi rezolvat criza rachetelor din Cuba? etc.
Ei bine, ne spune regizorul, filmând viaţa de zi cu zi a unei familii din Coreea de Nord din Anul Domnului 2015, iată ce s-ar fi întâmplat în România şi în celelalte state foste comuniste, dacă nu ar fi fost miraculoasele revoluţii din 1989.
Execelntă iniţiativa Monei Nicoară şi a lui Mihai Chirilov de a da startul festivalului cu acest film, căci ideea superiorităţii comunismului suceşte încă minţile multor români, însă personal am avut şi un sentiment de DEJA VU, urmărind proiecţia dârdâind de frig, exact ca în urmă cu 30 de ani, când, în acelaşi cinematograf neîncălzit, vizionasem de două ori la rând GLISSANDO, pentru care venisem tocmai de la Sebiş.
Ştiu că, aidoma vaccinării profilactice şi cultura costă a dracului de mulţi bani, dar mai ştiu, de asemenea, şi că e cel mai eficace vaccin împotriva prostiei.
Adică împotriva soarelui negru al lui Satan, a comunismului, dragi tovarăşi şi „pretini”!
Vasile Zărăndan