Cântărind-o cu un ochi avizat, o și cataloghezi din prima. E o carte – bilanț. O carte memorial, una cu valoare și vocație de testament poetic. O încercare de autocunoaștere, un demers de autoevaluare. O oglindă statistică retrospectivă.  O carte – manifest și, înclin să cred, pe alocuri,...manifestă. Prioritar autobiografică, e o carte a regăsirii și a recunoașterii de sine. Cât mai simplu spus, e o fișă a propriului său cazier literar. În fine, o radiografie a eului poetic și un conspect al eului interior. Punând-o, fie și din pură curiozitate, pe cântar, observi că are tot tacâmul: mărturii și mărturisiri, evocări și interviuri, consemnări și confesiuni, însemnări și însemne, recenzii și referate, prefețe și postfețe. Jurnal! Descoperiri și decizii. Dialoguri. În fine, imaginare polemici, cu precizarea că autoarea, chiar și când polemizează, ... poetizează. Recapitulând puțin, e o panoplie publicitară, un rating de etapă și un inventar poetic – toate câștigate trudnic și în timp, vreme de aproape patruzeci de ani.

 Citind-o mai pe îndelete, constați, nu poți să nu constați, că pentru autoare, cuvântul și scriptura, cronicăreala, salonul și revista Guty – copilul său literar – sunt boli incurabile. Sunt beteșuguri fără leac. După cum însăși mărturisește, în scris găsește liniște și alinare, primeniri și purificare, repaus și refugiu, arderi și angoase, frământări și fierberi, dorințe și doruri, candoare și savoare. Momente stelare și – ați ghicit – fiorul marilor singurătăți. Complexă, complicată și contradictorie, Florica R. Cândea are o mare calitate: știe să se fericească singură. E un as în mânecă, pe care puțini slujbași ai scrisului îl au sau l-au avut. Prin tot ce a realizat până acum, își permite să trăiască într-un „alaltăieri la timpul viitor”. O spune în glumă, dar glumește la modul cel mai serios. Totuși... nițică autoironie există, deși ironia doamnei e ca dușul suedez. Nu știi niciodată dacă-i cald sau rece. Concomitent, dar pe alt palier, remarc nevoia continuă de destăinuire intimă. Autoarea e dornică să se admire, dar și să fie admirată. După cum lesne se poate observa, e o poetă de pleiadă. De societate și de salon. E o luptătoare. A urcat etajele poeziei, de jos și pe jos, scăriță cu scăriță. Deși are o anume etate, poeta încă mai poate să livreze.  O recunoaște singură în interviul acordat doamnei Ligya Diaconescu: „ca să mă mențin, pe viitor am multe proiecte, nu numai literare, ci și o pasiune de ordin natal (Macea) și una de ordin cultural” (pag. 21). Cred! În cazul său, scrisul își joacă rolul de ispită.    

Interesante și de real interes sunt și punctele sale de vedere despre rolul poetului și menirea poeziei. În concret, literatura trebuie să fie construcție, nu consolare. Adevăratul scriitor caută reperele, nu refugiul. Autoarea cărții respinge literatura facilă și pășunistă, de genul celei care încearcă să ne convingă că crocodilul e mai lung decât mai verde.

Înainte de încheiere, cuvină-se un scurt comentariu despre Jurnalul de călătorie. E o proză poematică, scrisă cu pudoare, dar fără prejudecăți. Oricum, fără canoane și convenții, fără constrângeri sau compromisuri. Una peste alta, Jurnalul e un galop de sănătate. Deși robustă la o primă lectură, „descoperirea” are, totuși, dureri înăbușite și inevitabile nostalgii. Dar și ecouri de melancolii reconfortante, binefăcătoare. Melancolii arcadice – repet – și nu tristeți de salcie plângătoare. Eroina vrea totul, dar până la fructul oprit. Tinde spre unitatea primordială pierdută. Crede în sufletul peisajului și în armoniile vântului. Culoarea viselor o preocupă și o tălmăcește, deși o știe pe de rost. Jurnalul cultivă o iubire de vară târzie și, cu siguranță, post meridian. În același timp, trădează o cuvioșenie senzuală și enigmatică, până la derutantă. De-a lungul celor 34 de pagini, poartă pecetea unei taine grele. Deși nu recunoaște și nu o spune deschis, trecerea timpului, pe Aneliana, o preocupă. O îngrijorează și o neliniștește. Probabil, și pentru că știe prea bine că nu se poate bloca într-un prezent de-o clipă. În paginile Jurnalului, mustește un lirism care se simte și se manifestă epic. Aneliana e eroina care încearcă să dea sens lipsei de sens. E femeie, nu femelă. Pentru autoare, e un prilej să-și stilizeze stilul. Pe un alt plan, e o asumare curajoasă a feminității. Autoare și eroină, trăiesc o vitalitate complementară, mereu redescoperită. Ambele știu că trebuie și pot să-și depășească umbra. Altfel spus, Jurnalul e o mărturisire în care autoarea devine un personaj pornit în căutarea unui autor. Avertizez cititorul că verbul Jurnalului sugerează, nu abordează. E bine să se știe că, deși accesibil, Jurnalul are capcane, șicane și curenți de adâncime. Pe cale de consecință, „descoperirea” din Jurnal  e o călătorie inițiatică. În fapt, Jurnalul în ansamblul său e o cetate asediată, iar autoarea, o prizonieră fericită. E, dacă mă pot exprima astfel, o fântână ce coboară spre înalt. Cât despre cei doi, Anelian și Aneliana, dacă nu sunt, se caută și tind să devină un cuplu. Separat și  totuși împreună, descoperă și redefinesc arta și erosul, natura și cântecul, binele și răul, frumosul și urâtul, visul și visele, somnul și insomniile.

Gândind-o astfel și publicând-o întocmai, intenția autoarei e de pe acuma clară, precisă și explicită. Punct ochit, punct lovit. Direct la cestiune. Fentată de context și faultată de împrejurări, a vrut să supună atenției un Salon și o Revistă. O activitate și un Om al Cetății. O Operă și un Autor.                                                                                                                                                        

Valeriu Ilica