În semn de solidaritate cu evenimentele LGBTQI+, ce au loc întreaga lună August în toate (minus Ungaria) statele Uniunii Europene.

 P(r)oza zilei:   Norocul  meu în presă poartă numele unei lesbiene

  Motto: ”Şi glasul mi-a grăit a doua oară din cer: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate.”

                                                                                                                                (Faptele Apostolilor: 11; 9)

Nici nu se uscase bine cerneala pe cartea mea de muncă de proaspăt angajat la cotidianul ”Adevărul de Arad”, că ziarul a și fost vândut, cu ”păduchi” cu tot, trustului de presă ”Vorarlberger Nachrichten”.  Iar noul patronat austriac, deși se baza pe popularitatea și, mai ales, pe abonamentele  cotidianului județean cu cel mai mare tiraj din România, dorea să-l mai și modernizeze și updateze puțin la unele secții și compartimente, ce erau ușor prăfuite acum, la început de Mileniu III.  Așa că se intenționa dotarea cu o tipografie computerizată sau conceperea unui site suplu și de sine stătător și care să nu mai fie o simplă copie ON LINE a ziarului de hârtie.

În acest context eu mă număram printre redactorii care aleleseră să rămână pe mai departe la ziar și lucram în continuare la Secția Cultură, secție la care  colaborasem statornic și înainte de a fi angajat, adică în acei trei ani de zile, cât timp fusesem apatrid și paznic de noapte la Cimitirul Pomenirea și câștigasem bani frumoși, datorită sistemului implementat de redacție, prin care articolele erau apreciate valoric și plătite după punctele acumulate.  Și tot la această secție făceau practică și studenți și studente de la  Facultățile de Jurnalistică ale celor două universități arădene, Universitatea ”Aurel Vlaicu” și Universitatatea  de Vest ”Vasile Goldiș”. Iar între cele două universități era pe atunci o concurență acerbă, încât șeful Secției Cultură a cotidianului, bonomul jurnalist Vasile Filip, ne spusese la un moment dat limpede nouă, redactorilor:

        -  Măsurați cu șublerul articolele și, câte rânduri are un articol despre o universitate, tot atâtea va trebui să aibă și celălalt, despre cealaltă !

Și tot aici s-a întâmplat să o cunosc pe (hai să-i zicem!) Măriuca, o studentă venită din Gubernia Bălți a Republicii Moldova și care alesele să facă orele de practică la Secția Cultură și avea cu mine în comun dragostea pentru filme, patima pentru ceai și iubirea necondiționată pentru pisici. Ajunsesem să beau cu fata asta și 10 cești de ceai verde și negru pe zi, tot discutând și certându-ne asupra vreunei secvențe din filmele lui Tarkovski sau Kieślowski, ea, normal, preferându-l pe regizorul mistic rus, Andrei Tarkovski, în vreme ce gusturile mele mergeau spre viziunile subtil numinoase (sacre) ale polonezului catolic Krzysztof Kieślowski, regizor pe care apucasem să-l văd în carne și oase la Festivalul Filmului de la Berlin, cu câteva luni înainte de moartea lui prematură și  unde Kieślowski, la o conferință de presă de o oră, a reușit să fumeze un pachet de Marlboro, sudând realmente țigară de la țigară. De altfel amândoi regizorii s-au prăpădit de tineri (sub 60 de ani), ca și cum experimentarea sacrului ar uza cu rapiditate biologicul omului, ori poate că deosebita onoare ce ți se face de a te afla pentru o scurtă vreme în preajma ”Focului celui Viu” trebuie, ca om, să o plătești neîntârziat?!

Și, de fapt, tot un film a fost pricina viitoarei legături apropiate dintre mine și Măriuca. Mersesem împreună la Cinema Mureșul (de pe str. Eminescu) la ”Dogwille”, filmul care i-a adus lui Lars von Trier o grămadă de premii  dar și o avalanșă de critici din partea organizațiilor feministe, critici alimentate și de Nicole Kidman, ce jucase (magistral!) în rolul principal, dar se plânsese apoi presei cât de inuman se purtase în timpul filmărilor cu ea misoginul regizor,  ce mai era și de un antiamericanism strident, cel puțin în ”Dogwille”. Motive arhisuficiente pentru ca Măriuca mea să-l urască pe căpcăun din toată firea ei pătimașă. Mai ales că fătuca și fusese doi ani la rând în STATE  cu Program Travel și visa (în secret) să se stabilească definitiv acolo.

Așa că în momentul când șeful secției, hâtrul Vasile Filip, a ridicat glasul luând-o (în glumă, desigur!) la rost că de ce, după trei săptămâni de la vizionare, nu a scris nici până acum o cronică despre ”Dogwille”, Măriuca, adică ființa cea mai lipsită de simțul umorului din Gubernia Bălți a Republicii (surori) Moldova,  s-a refugiat,  tremurând toată,  în brațele mele și a scos de acolo doar năsucul și i-a răspuns tiranului în cel mai dulce grai moldovenesc:

       - Din comoditati, domnul Filip, din comoditati !

Prin urmare, ne-am teleportat urgent la Cafeneaua Joy s, eu, Măriuca și pisica ei, Sonia, de care studenta nu se despărțea niciodată. Am comandat un samovar de ceai negru și ne-am retras în încăperea cea mai liniștită din aripa stângă a localului și ne-am pus pe scris. A ieșit până la urmă o cronică de film mai neconvențională, sub formă de dialog și  în care Măriuca făcea praf filmul, compătimind-o pe biata Nicole Kidman, în vreme ce eu îl ridicam în slăvi de Lars von Trier,  acompaniați de sforăiturile  Sonecicăi, care torcea la mine-n poală deosebit de mulțumită, deoarece îi lăsasem la discreție întreg pachetul de mâncare pentru pisici.

Atunci Măriuca m-a pupat stângaci pe obraz prima oară și mi-a mărturisit că ar fi încântată să petreacă noaptea aceea la mine, deși m-a prevenit că ei îi plac mai mult fetele. Și, începând de atunci, Măriuca  poposea (în același dulce grai) pe la mine pe acasă o dată, de două ori pe săptămână.

Și, din acel moment, trebuia s-o însoțesc cu sfințenie în fiecare miercuri noaptea pe Ștrandul Neptun, la Club Space, unde se petrecea MIERCUREA STUDENȚEASCĂ UAV și unde fata se întâlnea cu tot soiul de prietene. Și, pentru a nu părea complet caraghios, tot proptind zidurile discotecii  cu pisica în brațe în așteptarea iubitei, ce se dezlănțuia transfigurată pe ringul de dans, împreună cu alte studente, eu simțându-mă exact ca țărăncile din Prunișor, satul meu natal și care pe vremea copilăriei mele, își însoțeau fetele la horă și stăteau lipite pe lângă pereți, cu hainele pupilelor în mâini și le priveau pestrecute (fericite), cum jucau fetele în sala mare a căminului cultural, Măriuca a avut ideea (ce s-a dovedit pentru mine genială!) să iau de la redacție un aparat foto și să pozez și eu tot ce mișcă prin discotecă. Așa am început, într-o miercuri noaptea în Club Space și am continuat apoi, sâmbătă de sâmbătă, în celelalte cluburi de pe ștrand: No Name, Vox Maris (unde ”gorilele” lui Beleiu mă puneau să șterg pozele cu ”interlopii” fotografiați  întâmplător și care erau dați în urmărire prin cine știe ce țară a Europei!), Latino, Club 4You, Nefertiti, Soho sau Nerv, adică peste tot pe unde trebuia să o urmăm (eu și Sonecica) pe nesățioasa Măriuca, în explorările ei erotice, căci  îmi mărturisea că, uneori, parcă simte un balaur în vene.

Cu aparatul foto în mâna dreaptă și pisica agățată pe umărul stâng, mă simțeam ca un prinț din Levant, călărind cu șoimul pe braț, la vânătoare de imagini. Și care imagini s-au dovedit deosebit de apreciate de către cititorii site-ului www.aradon.ro, întrucât traficul portalului creștea substanțial de la o săptămână la alta.

Așa că în scurt timp m-am trezit poftit în biroul redactorului șef, Doru Sinaci, un jurnalist cu o deosebită intuiție a gustului publicului. Șeful m-a felicitat pentru idea de a face poze prin cluburile Aradului, căci acest lucru a crescut foarte mult audiența site-ului, m-a anunțat că sunt propus pentru o primă substanțială și mi-a înmânat cheile unei Dacii Solența a redacției, cu care să mă deplasez de acum înainte noaptea pe ștrand, la discoteci. Mi-a stat de câteva ori pe limbă să-i mărturisesc că totul se datorează, de fapt, dragostei mele pentru studenta de peste Prut, dar totul era prea intim, și, în același timp, prea încâlcit, iar redactorul șef nu prea avea el timp pentru efuziunile mele sentimentale.

Peste vreo lună de zile, timp în care aradon-ul urcase uimitor în clasamentul național ce monitoriza numărul de cititori (TRAFIC.RO), mă aflam  într-o după-amiază numai eu cu Măriuca și Sonecica în biroul Secției Cultură al redacției și, normal, beam ceai discutând despre noul val al filmului românesc, când redactorul șef a intrat grăbit în încăpere și ne-a anunțat că s-a petrecut un accident mortal la podul de lângă Biserica Maranata și a bătut un apropo, că ar trebui neaparat ca cineva să se deplaseze acolo și, la ora aia, el nu mai are pe nimeni în toată redacția.

Intuind că se referă la mine, am protestat categoric, argumentând că eu mă ocup de chestii culturale și că în viața mea nu am avut curajul să mă uit la un om mort, ba nici măcar s-o privesc pe maică-mea, la țară, când tăia o biată găină. Numai că, imediat, la deșteapta de Măriuca a început să-i turuie gura despre neorealismul italian, despre scenele de violență din filmele lui Francis Ford Coppola, ”Nașul” și ”Apocalips now”, pe care, Țucu (așa mi se spune mie în privat și Măriuca știa, când voia ceva de la mine, să-mi rostească porecla cu atâta fermec …), mi te-ai lăudat că l-ai văzut de 4 ori (filmul), și a luat aparatul foto și m-a luat de braț și m-a așezat la volan și, cu ea în dreapta și cu Sonecica pe bancheta din spate, nici nu știu cum m-am pomenit la capul podului de la Micălaca! Unde un biciclist fusese strivit de către o CIFA (mașină betonieră) și Măriuca s-a prezentat la polițiștii ce făceau măsurătorile și i-a anunțat că noi suntem de la PRESĂ și a început să alerge de colo-colo prin ”câmpul infracțional”, indicându-mi mie unde și ce să fotografiez, ba o mână aici, ba un picior dincolo, căci bietul biciclist fusese târât și destrămat pe o distanță de mai mulți metri de către ditamai camionul.

Întorși la redacție Măriuca a insistat să scriu un articol tot așa, în stil hiperrealist și să-l ilustrez cu cele 30 de poze deosebit de atroce. Redactorul șef și cei doi web redactori s-au codit puțin, înainte de a posta pe aradon așa ceva, dar Măriuca a început o pledoarie aiuritoare despre ”violență și sacru”, despre Piere Paolo Pasolini, Antonin Artaud și Marchizul de Sade, încât Doru Sinaci a dat până la urmă din mână învins și le-a zis celor doi să pună materialul, că, oricum, internetul nu e supravegheat (deocamdată) de CNA.

Era pentru prima oară când, de la un accident de circulație, apăreau pe net asemenea imagini șocante, așa că vă imaginați ce trafic a făcut în următoarele zile site-ul. Iar pe mine, peste o săptămână, mă chema redactorul șef din nou la el în birou pentru a mă anunța că, la sugestia lui, patronatul austriac a decis să-mi dubleze salariul și, de acum înainte, voi lucra, în primul rând, ca mobiljurnalist (MOJO), axat pe evenimente și doar în rest mă voi mai ocupa și de mofturi culturale.

P(r)ozeur: Vasile de Zărand

P.S. În aceeași vară Măriuca se ducea pentru a treia oară în SUA cu StudentTravel, dar toamna nu s-a mai întors în România, ci m-a sunat din California, rugându-mă să-i trimit un mail cu toate articolele publicate de ea în ”Adevărul de Arad” și pe site-ul aradon. Și, din iarna acelui an Măriuca lucrează la Hollywood, unde editează o publicație bilingvă (americano-rusă) și mă ține mereu la curent cu noutățile și bârfele din ”cetatea filmului”, invitându-mă sistematic de 10 ani încoace s-o urmez în America, unde este convinsă că, sub îndrumarea ei, voi ajunge un scenarist de succes.

Iar eu îi reamintesc, de fiecare dată, că sufăr de rău de înălțime (ca și prietenul-dușmanul nostru comun, Lars von Trier) și deci nu am cum să ajung vreodată în STATE, dar îi mulțumesc că mi-a lăsat-o mie pe Sonecica și, ori de câte ori m-apucă dorul de Măriuca sau sunt în pană de inspirație, e suficient să mângii blana electrizantă a fenomenalei pisici.

P.S.S. Foto: Radu Dumitrescu