Acelora ca mine care adoră mersul pe jos, le sare în ochi prezența numeroasă, în chiar centrul orașului de pe Mureș, a magazinelor cu specific apicol.
Un anume snobism atavic și anacronistic dintr-o anumită zonă a presei privește cu suspiciune spre cel care colindă străzile orașului proustian, în căutarea timpului pierdut, mai degrabă decât în căutare de fapte și detalii de actualitate care să devină știri de impact.

În perioada când frecventam un curs de apicultură, am intrat undeva lângă piața mare într-un astfel de magazin de profil să mă dotez cu o pălărie cu plasă protectoare și m-am aprovizionat serios cu lăptișor de matcă, polen, miere și propolis. Nu întâmplător la Arad se ține anual Târgul Apicultura, dedicat producătorilor de miere și produse derivate, un eveniment îndrăgit care încearcă să îndulcească tenebrele vremurilor cu seminarii de specialitate.

Apicultura a fost practicată în toate timpurile și la toate latitudinile. O pictură rupestră neolitică, datată 5000 î.Cr. din peștera Păianjenului aflată în Spania lângă Valencia, înfățișează o persoana agățată de liane care scoate un fagure de miere dintr-o scorbură.

Cea mai veche dovadă a creșterii efective a albinelor datează din 2400 î.Cr.. Este o pictură egipteană care face parte dintr-o serie găsită în Templul Soarelui, lângă Cairo. De altfel, mileniul III î.Hr. este epoca în care mierea se „democratizează”, devenind un aliment consumat pe scară largă după ce inițial a fost un produs de lux și chiar o prerogativă regală și divină. Acest lucru este posibil datorită dezvoltării apiculturii pe scară largă. Arheologii au fost găsit borcane cu miere și faguri care datează din acea perioadă chiar și în mormintele unor oameni simpli. Mierea era folosită ca ofrandă și cadou votiv, dar și ca „monedă” pentru plata taxelor.

Aristotel (384 Î.Cr.), în tratatul De generatione animalium încearcă prima descriere anatomică a albinelor și propune o ipoteză privind formarea mierii: „Mierea este o substanță care cade din aer, mai ales la răsăritul stelelor când curcubeul se încovoaie”; „albina o aduce din toate florile care se deschid ca o ceașcă…scot sucul acestor flori cu un organ precum limba”.

Tratate ca acesta vor fi o sursă de inspirație pentru lucrările în limba latină publicate mai târziu, mai ales în secolul I d.Cr. De natură literară dar și practică le întâlnim la  Virgiliu, Pliniu cel Bătrân și Columella. În realitate, pentru mult timp cunoștințele despre albine vor rămâne blocate la un nivel primitiv și adesea mitologic.

Acești autori dar și alții au prezentat albina și stupul (ca un macro-organism) drept o emblemă unității, a curățeniei și hărniciei, oferind de asemenea informații despre cele mai utilizate practici apicole din vremea lor. O serie de ordonanțe municipale de pe vremea romanilor interziceau amplasarea stupilor pe terenurile publice și de-a lungul drumurilor; conform dreptului roman, albinele care nu erau închise într-un stup erau considerate în mod legitim fără stăpân, res nullius, literal: lucrul nimănui. Această definiție include lucruri care nu au fost niciodată deținute (cum ar fi viețuitoarele vânate sau pescuite). În schimb albinele adunate în roi puteau deveni proprietatea celui care a reușit să le recupereze, potrivit ius primi occupantis.

Potrivit tradiției vremii, proaspăților căsătoriți li se oferea o băutură pe bază de miere amestecată cu apă sau lapte de bun augur: din acest obicei derivă expresia „lună de miere”, folosită până astăzi pentru a indica prima dulce perioadă a căsniciei.

Pe vremea împăratului Augustus, în jurul anului 30 d.Cr., apicultura intră în epoca sa de aur. Metodele de creștere a albinelor erau de acum consolidate, chiar dacă, după cum am menționat, destul de primitive: albinele erau adunate în trunchiuri goale de copaci și în lăzi de lemn unse cu lut și bălegar de vacă. Mierea era folosită ca material îndulcitor, pe lângă alimente, pentru îndulcirea vinului și pentru prepararea băuturilor precum hidromel sau melicratum etc., ca medicament dar şi în unele rituri religioase. Pe de altă parte, ceara era folosită pentru realizarea tăblițelor de scris dar și în iluminat. Mai apoi, în europa medievală apicultura a continuat să fie practicată fără întrerupere de către diverse ordine călugărești, tocmai din cauza necesității de a procura ceara indispensabilă pentru lumânările folosite în biserici.

În Evul Mediu timpuriu au reapărut și tratate teoretice pe această temă.

În secolul al XIX-lea, în întreaga lume, sectorul apicol a înregistrat o mare dezvoltare. În 1851 Lorenzo Langstroth pastor și apicultor luteran american, a inventat fagurul mobil. Spre deosebire de stupul de modă veche, noua structură este formată dintr-un modul de bază ce conținea faguri mobili și un sistem modular pentru perioada de recoltare. Au urmat foile de ceară în 1857, iar în 1865 extractorul centrifugal de miere, care a pecetluit nașterea apiculturii moderne.
Mierea este considerată un aliment sănătos, o substanță naturală de preferat zahărului rafinat: este adesea folosită ca remediu pentru afecțiunile de sezon, de la gripă la dureri în gât.

In patiseria românească din păcate este folosită prea puțin; cu excepția prăjiturii Albinița rareori avem rețete care să prevadă clar predominanța mierii; noul val de imigranți din oraș au stimulat cofetarii arădeni spre rețetele orientale precum baklavalele unde regăsim din belșug mierea. Cu toate acestea, albinele nu produc doar mierea necesară baklavalei, ele sunt responsabile pentru aproximativ 80% din toată polenizarea care are loc în natură, de la pomi la diferite culturi agricole.

Robert Hag-Barkher