P(r)oza zilei: Un coniac dublu, de Milcov sau Dunărea, vă rog!

În ultimul deceniu de existență al comunismului în Româmia, după trei ani de funcționare ca și Prim Secretar UTC în orașul Sebiș, am dat definitiv în darul beției.

Taică-meu, bărbat cu state vechi de serviciu în acest domeniu, se minuna de câte zile și chiar săptămâni în șir puteam să beau fără întrerupere, fără să îmi fie deloc rău organic, doar atât că diminețile tremuram precum vibratoarele de masaj și nu eram capabil nici măcar să țin pixul în mână, până în momentul în care dădeam peste cap două sute de grame de coniac, căci o sete mare cât o prăpastie simțeam că se căscase în mine.

Însă în clipa magică în care Milcovul sau Dunărea (mărcile de coniac divin ce se găseau pe atunci din belșug în restaurantele socialismului multilateral dezvoltat) începeau să curgă prin venele mele, ca prin minune îmi disparea trepidatul și mă cuprindea subit o bună dispoziție și o poftă de muncă de-a dreptul molipsitoare.

Apoi, în cursul zilei mai repetam de vreo două, trei ori formula și treaba mergea brici cu ședințele de partid și UTC, cu programele de activități și cu directorii de intreprinderi, pe care trebuia să îi conving să îmi dea câteva mașini de fier vechi sau deșeuri textile pentru planurile la muncă patriotică.

Doar că seara, târziu, când trebuia să mă deplasez acasă, la Prunișor, având de parcurs distanța de 5 Km cu o Dacia 1310, începeam să văd două șosele în loc de una. Așa că închideam un ochi și conduceam ca pirații cei chiori corăbiile lor cu pânze și aveam noroc de la Dumnezeu că pe vremea aceea nu erau atât de multe mașini, iar la ora înaintată, la care mergeam eu, nici drumul nu era așa de circulat.

Însă, deoarece fenomenul cu ”dubla vedere”, cum ar spune apostolul Pavel, începuse să se repete cam în fiecare seară, cu prilejul unei convocări de mai multe zile la  Comitetul Județean UTC, m-am dus și la un consult la medicul neurolog Teodor Frâncu, pe care-l cunoșteam de prin cenaclurile arădene.

Verdictul doctorului - poet a fost foarte prozaic: deși nu arătam eu chiar ca și un bețiv ”topit de băutură”, era necesar să fac cât mai rapid o cură de dezalcoolizare!

Așa că s-au dat niște telefoane la Spitalul de Psihiatrie din Cluj Napoca (nume predestinat!) și  tovarășul Vasile Sărăndan fost internat acolo cu diagnosticul de nevroză maniaco - depresivă (acum mi se pare că se numește tulburare bipolară), dar, de fapt, urmam un tratament care să-mi vindece dependența de alcool.

Și mi se administrau de trei ori pe zi niște pastile care, cică, o să-mi inducă în curând o greață sartriană față de băutură. Și în resul zilei mă plimbam prin parcul clinicii, respirând aerul pur al Grădinii Botanice, printre marchize și împărați, căci pacienților ce nu erau considerați periculoși li se dădea voie să circule pe alei și să socializeze.

Mi-aminesc, de exemplu, că în seara în care Steaua a câștigat finala campionatului european de fotbal, un bolnav exaltat a reușit să se urce pe acoperișul pavilionului central al sanatoriului și cocoțat acolo a tot cântat:

”Că mi-a spus mie Mesia,

c-o să batem la Sevilla”

până ce au reușit pompierii să îl coboare jos.

În fine, după trei săptămâni în care am fost îndopat ca un gânsac pus la îngrășare cu pastile, mi s-a întocmit fișa de externare și mi s-a făcut concesia de a fi lăsat să părăsesc spitalul singur, deși conform protocolului clinicii, având în vedere nevroza mea, ar fi fost necesar să am un însoțitor.

Deoarece cunoșteam destul de bine orașul, de când făcusem Școala de Partid la Cluj, m-am tot plimbat pe străzile principale depănând în gând amintiri, iar spre seară m-am îndreptat spre gară.

Însă odată ajuns în gară mi-am dat seama că uitasem în sertarul noptierei de lângă patul din salonul meu un caiet - jurnal, în care consemnasem zilnic tot ce am trăit în Spitalul de Psihiatrie în cele trei săptămâni. Iar acum era prea târziu pentru a mai lua un taxi și a încerca să recuperez caietul-jurnal, în care scrisesem foarte multe lucruri intime. Și atunci m-a cuprins o panică de nedescris.

Din fericire în curând a sosit și trenul meu, adică acceleratul Iași - Timișoara și exact în dreptul peronului unde mă aflam eu, ironia sorții a făcut să oprească vagonul - restaurant.

Așa că am urcat scările cu sentimentul deznădăjduit cu care un condamnat la moarte escaladează treptele eșafodului, spre ghilotina care-l așteaptă seducătoare, m-am așezat resemnat la o masă și când călăul, pardon, chelnerul a venit la mine și m-a întrebat politicos ce doresc, mi s-a umplut gura de salivă și am șuierat repede formula magică:

- Un coniac dublu, de Milcov sau Dunărea, vă rog!

P(r)ozeur: Vasile de Zărand

P.S. Se discută acum aproape zilnic în mass-media și în școlile din România despre pericolul ucigaș al drogurilor. Părerea mea e că ar fi cu adevărat eficient efortul, dacă ar putea fi convinși să participe la astfel de întâlniri și ”Junkye” (consumatori devastați de droguri), care să dorească să povestească despre iadul dependenței, al adicției lor.