Boboteaza

Încheie ciclul celor douăsprezece zile ale Sărbătorilor de Iarnă, care încep în Ajun de Crăciun. Este o sărbătoare cu tradiţie. Termenul provine din limba greacă (Arătarea Omului adică - Sfintei Treimi) şi potrivit tradiţiei, animalele vorbesc, este sărbătoare a purificării, se mănâncă piftie, grâu fiert stropite cu vin roşu.

De obicei este frig de Bobotează, de unde şi expresia Gerul Bobotezei. Preoţii sfinţesc apa (agheasmă) şi care botează casele, animalele, apele. Pentru sănătate, pentru belşug, pentru spor în casă de Bobotează preotul era invitat să stropească cu apă sfinţită şi grajdurile şi coteţele. Toate acestea dovedesc credinţă şi înţelepciune.

Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul lui Iisus, l-a botezat în Apa Iordanului, propovăduind Pocăinţa şi Botezul, nu înainte de a cere mântuirea păcatelor.

Ciuralexa în urma Popii este un obicei de Bobotează, care poate fi tradus cu „Domnul fie lăudat” şi provine din limba greacă „Kyrie eleison”. Obiceiul era practicat de copii, în Ajunul Bobotezii, după ce preotul trecea cu Iordanul. În ziua respectivă, câte 2-3 copilaşi de 9-10 ani, aveau în mână câte o troască, o talangă de la vaci. Zgomotul gros produs de talangă avea menirea de a alunga şobolanii de la casele oamenilor. Unii dintre bunii gospodari ai comunei noaste îi primeau pe copii cu mare bucurie. Prezenţa copiilor lor în această zi de sărbătoare în curţile şi grajdurile animalelor credea că va aduce sănătate, animale spornice şi belşug în casele lor.

Din curte-n curte de la o casă la alta copii strigau Ciuralexa-n urma popii! Gazdele, măcenii noştri îi răsplăteau pe copii cu câte 1 sau 2 leuţi. Alţii dădeau copiilor colaci, mere, prune uscate şi nuci.

Plante biblice sau de leac

Se cunosc nouăzeci de plante biblice folosite în ritualuri religioase (vezi: Carli Marcu, Ierburi de leac, Bucureşti, 1956) consemnate în Vechiul şi Noul Testament. Iată câteva: busuiocul, isopul, angelica, iarba-fiarelor, sânzienele (acestea din urmă înfloresc odată cu dragostea).

Busuiocul, este o plantă tămăduitoare dar şi sacră. Se spune că busuiocul ar fi răsărit din lacrimile Fecioarei Maria, iar crenguţele ar fi învăluit trupul lui Iisus-Pruncul cu o boare mirositoare, parfumată, pogorâtă din Rai.

Cele nouăzeci de plante identificate în Biblie şi florile lor „merg atât de departe cu bunătatea lor, încât parfumează maşinile celor care le strivesc”. De aceea, busuiocul este folosit, nu numai la prepararea agheasmei care este sfinţită şi purtată la icoane, planta sacră cu împlinirea, cu dragostea, cu sănătatea, fetele o purtau în păr sau la brâu, iar feciorii erau ademeniţi de aroma crenguţelor când se-ntâlneau la joc. Ţinut în buchet la grindă, alungă necazurile, răul (în Italia, se cultivă în ghivece şi se pune în glastre).

Sântiuăn. Mersul cu banda (cu muzica) – la Sântiuăn şi Sânjorz

Era prima sărbătoare din an a unui sfânt, după Văsălie. La Macea, aceste nume sunt cunoscute, cu toate derivatele: Uănu, Nelu, Ionel, Văsălica etc. De Sântiuan, ori era zăpadă, ori nu, banda mergea pe la casele celor ce aveau onomastica. Banda era formata din clanetaşi, dobaşi, musai. Se cinstea cu răchie, vin, plăcinte.

Macea este recunoscută pentru tradiţiile încetăţenite, cu ocazia sărbătorilor de peste an, onomastica Ion sau Gheorghe fiind foarte frecvent întâlnită. La Anul Nou, mergeau feciorii cu căciulile gătate (aranjate) de către drăguţe (iubite) cu fire (prime - panglici) şi mărgele. Ei erau însoţiţi de un stegar, iar când ajungeau la casele fetelor, porneau jocul, cu trei zicăli: de-a lungu, de-a-n-torsu, mănănţaua. Vestea sosirii pălăscaşilor era făcută de pălască (un clopoţel de aramă cu o limbă, tot de aramă, un ţăngălău).

Rețete tradiționale

 În final, vă invităm la masă, cu reţete tradiţionale de la Macea, vechi cât Unirea: zamă d’i carne (porc, oaie, vită). Ca felul doi, erau: friptură, faţă de cea de porc, mai erau: cârnaţ, cârdăboş în dobă, carne cu ou (şniţele), carne fiartă de oaie cu sos, morcovi în sos şi preştenap. În zilele de lucru, dar şi de post, măcenii consumau: crumpe în dobă cu oloi d’i ludaie, crumpe cu păntăloni, pită cu oloi, pită cu unsoare, clisă neafumată, îngheţată, şi cârnaţ afumat tăiet strâjele, maioş, chişcă (tobă), iar ca mâncare caldă: crumpe sfârâite, păsulă groasă, tăiţăi cu mac, tăiţăi sfârâiţi, taşte cu prai sau cu brânză, curechi umplut.

Deserturile erau compuse din aluat făcut în casă (dospite, coardă cu mac, nucă, prai, brânză, cuglof sau chifle cu prai). Apoi, erau „sucite-n ţucur” (un fel de chifle dar nu dospite decât puţin, tăvălite în zahăr), plăcintă cu măşina (în forme), plăcinte cu miere, cu mere, cu brânză, nucă sau mac, doauă păstăolaltă, cremeş, pogăciţă (astea la tăiere de porc), turtele cu „fărină” cât cuprinde, şi cu sologari, plăcintă cu fragi, tăiete-n forme, cu ţucur deasupra sau nucă. Cuglof era un fel de cozonac preluat de la nemţi, copt în formă anume.

Ca un deliciu, era mălai-coarda (plăcintă cu mălai şi prai), rupte-le din pită, ploţu, pişcota, plăcinta dulce cu ludaie, curechi, brânză dulce şi torta. Mai târziu, „Călin” şi „Televizor”.

Pogăciţă cu untură (Haioş)

3 gălbenuşuri, 3 linguri oţet, 600 gr. făină, puţină sare, 400 gr untură (acestea se amestecă cu 100 gr făină, la-nceput), apoi se adaugă ingredientele de mai sus (şi se ţin la rece, până a doua zi).

Aluatul, se frământă a doua zi, se unge de trei ori, se întinde pe o planşetă, repetând operaţia de frământare, de trei ori, apoi se taie în pătrate şi se umple cu gem (prai) de prune. Se coc la foc potrivit şi se ornează cu zahăr pudră.

Florica R. Cândea