Sunt sigură că regizorul ŞTEFAN IORDĂNESCU a propus această piesă, ce aparţine Trilogiei Minelor, nu pentru că autorul ei  a luat premiul pentru scenariu radiofonic din partea prestigioasei instituţii de presă BBC. Şi nici pentru faptul că, în august 2012, Asociaţia Criticilor de Teatru din Ungaria i-a acordat autorului ei distincţia „Piesa anului”, la Festivalul Naţional de Teatru de la Pécs. Şi nici pentru că a avut, fapt rarisim, aproape numai elogii în presa culturală, deopotrivă ca text şi lectură spectacologică. Sunt sigură, zic, că nu consideraţiile de mai sus l-au apropiat pe ŞTEFAN IORDĂNESCU de această piesă, apărută în limba română, în colecţia „Teatru de buzunar”, şi în traducerea lui Sandor Lászlo şi Székely Csaba, ci faptul că textul în sine reprezintă o provocare, chiar şi pentru un regizor cu palmares, precum ŞTEFAN IORDĂNESCU. Textul lui SZÉKELY CSABA este consistent şi profund, aducând pe scenă o problematică tragică: suicidul, ca mod de existenţă. În comunitatea secuilor, numărul de sinucideri este de două ori mai mare ca în restul ţării. Specialiştii pot elabora râuri de studii care să explice sau să încerce să explice această realitate dramatică, binecunoscută autorului din satul mureşan al bunicilor săi. Tema este gravă, dar impregnată de un umor negru, dureros chiar, cu deschideri spre alte zone de meditaţie: închiderea minelor, şomajul, sărăcia, eşuarea în profesie, dar şi în viaţa personală, migraţia spre oraş, violenţa fizică, dar şi verbală în cuplu şi în comunitate. Aşadar, sinuciderea, ca mod de existenţă într-o comunitate, este abordată complex, dezvăluind dincolo de primul strat al texului o neostentativă meditaţie, cu privire la fragilitatea omului în situaţii limită. Regizorul ŞTEFAN IORDĂNESCU are meritul de a fi propus un eseu scenic coerent şi expresiv, care nu trădează textul, ci, dimpotrivă, îi potenţează atmosfera, adesea cehoviană, relativizând „indicaţiile” autorului, uneori supărătoare, precum: „linişte”; „… suspină”; „… zâmbeşte”; „… posomorât”; „… voios”; „…adulmecă aerul” ş.a.. În mod regretabil, din punctul nostru de vedere, regizorul nu atenuează şi vulgarităţile şi violenţele de limbaj şi chiar fizice, de cele mai multe ori supărătoare.

Apreciem faptul că ŞTEFAN IORDĂNESCU  a gândit, în mod programatic, un spectacol unitar, introducând la începutul şi la sfârşitul acestuia, câte o emisiune de ştiri - în care îl revedem pe cunoscutul jurnalist de televiziune Kristian-Ivan-Varjasi -, discutabilă prin trimiterea la Soros, dar subtil elaborată, prin sublinierea amară şi cinică a faptului că în comunitatea secuilor, viaţa se desfăşoară potrivit tradiţiilor, precum notează Ivan, personajul principal al piesei: „… în fond, noi suntem fericiţi aici. Muncim, trăim, nu ne plângem … şi păstrăm tradiţiile.”

Desfăşurarea spectacolului într-un spaţiu marcat, cu ostentaţie, într-un „chenar” rigid şi bine trasat, simbolizează, cu evidenţă, situaţii limită, fără ieşire la liman. Cu eşuări de un tulburător tragism. Ideea regizorului se întâlneşte în chip fericit cu aceea a scenografului DORU PĂCURAR (întotdeauna, colaborator inspirat al lui Ştefan Iordănescu!), care materializează această idee de claustrare într-un spaţiu apăsător şi grav. Sugestivă este, în acest sens, muzica propusă de Dorotheea Iordănescu.

Spectacolul lui ŞTEFAN IORDĂNESCU prilejuieşte afirmarea unui actor – IONEL BULBUC – care se află pentru prima dată într-un rol principal, dificil ca scriitură, rol pe care l-a elaborat cu o vădită dăruire, ceea ce a condus la un fapt rar, şi anume la transfigurarea sa până la identificare cu personajul. Actorul IONEL BULBUC este chiar Ivan, personajul tragic, pentru care singurele  tradiţii în sat – precum însuşi mărturiseşte – sunt alcoolul, bătaia, furatul lemnelor şi sinuciderea. O „tradiţie” tragică, rostită cu simplitate sugestivă de către IONEL BULBUC, memorabil în replica: „de doi ani, taică-meu zace în pat şi îmi dă numai comenzi, îs legat cu lanţuri de el, îs singur, n-am de lucru, n-am bani, n-am viaţă personală, în rest, radiez de fericire”.

OVIDIU GHINIŢĂ este, fără îndoială, un mare actor, pe care, din păcate, l-am văzut uneori reluându-şi aceleaşi „instrumente” artistice, care l-au consacrat. În acest spectacol, OVIDIU GHINIŢĂ are un moment magistral, puternic interiorizat, de un tragism adânc, pe care numai un actor dintre cei „puţini aleşi” îl pot elabora. Este momentul când Mihály, doctorul care visa să se realizeze profesional, dar care a rămas „felceru` de la oraş”, nereuşind să se integreze în comunitate, îşi rosteşte replica, devenită profesiune de credinţă: „nu există viaţă normală… Nu e decât viaţă.”

Actriţa ROXANA SABĂU interpretează pentru prima dată un rol, deopotrivă, important şi greu, rolul femeii rămasă văduvă după spânzurarea soţului ei, dar care continuă să creadă în iubire. Această aspiraţie a Ilonkăi „de a i se descoperi feminitatea înainte de a îmbătrâni”, dar şi de a evada din „puşcăria” în care se afla alături de fratele său vitreg Ivan, dobândeşte nuanţe de autentic relief teatral, în interpretarea ROXANEI SABĂU.

Irma îi duce de câteva ori pe săptămână compot vecinului său, Ivan, iar, când i se termină proviziile, îl cumpără de la oraş, punându-l, însă, în borcane proprii. Căsătorită fiind, compotul devine, aşadar, liantul care o  leagă, într-un fel, de bărbatul iubit. Nu întâmplător am relatat acest story al compotului, deoarece, aparent banal, are o încărcătură simbolică în text. Personajul dobândeşte vizibilitate artistică în interpretarea ADRIANEI GHINIŢĂ, care, nu doar în scenele cu compotul (foarte bine „lucrate”), ci, şi în dialogul cu celelalte personaje, impresionează prin jocul ei auster, sobru, puternic emoţional.

Singurul din sat care nu bea niciodată alcool, Illés, îşi asumă ratarea în plan familial, optând pentru sinucidere. Este adevărat, rolul nu este atât de generos ca al celorlalte personaje, dar actorul FLORIN COVALCIUC îl abordează fără profunzime, convingând mai puţin în demersul său artistic, cu toate că actorul are real talent, probat în alte roluri interpretate cu ani în urmă pe scena arădeană.

În concluzie, un text consistent, foarte bine scris, devenit un eseu scenic, interpretat cu personalitate şi evidentă plăcere de către ACTORI, care poartă semnătura unui regizor inteligent şi cu har (poate puţin cam leneş!): ŞTEFAN IORDĂNESCU.

Lizica Mihuţ