Vreau să precizez că este un traseu pitoresc și merită văzut pentru că ochiul este atras mereu de frumusețile naturii și de lacul Tarnița, unde ambarcațiunile mici fac locația foarte atractivă. Barajul și lacul de acumulare Tarnița a fost finalizat prin 1974, cu scopul de a produce curent și pentru a evita inundarea satelor de pe cursul râului.

Barajul Tarnița sau ,,MINUNEA DE LA TARNIȚA” este cel mai suplu baraj de beton în arc cu dublă curbură din România. Legenda locului spune că după terminarea barajului, Ceaușescu ar fi dat ordin ca lacul să fie populat cu lostrițe uriașe. Construcția se găsește la o distanță de cca. 30 km de Cluj-Napoca, pe râul Someșul Cald, la o altitudine de cca. 500 metri și fiind construit pe o fundație de roci stâncoase. Lacul Tarnița se întinde pe o suprafață de 220 ha și are o adâncime maximă de 70 m, este amplasat între comunele Mărișel, Rășca și Gilău și fiind alimentat de apele Someșului Cald și a afluenților acestuia.

Urcând mai sus pe firul Someșului Cald spre Mărișel, pe partea dreaptă coborând spre apă sunt câteva pensiuni care te îmbie la un popas, ceea ce am făcut și noi, la pensiunea Traian, pe firul apei, unde o doamnă foarte amabilă ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze. Mi-am dat seama că este un ospătar cu state vechi  încă de la primele cuvinte schimbate, pentru că noi, ,,șoferii și ospătarii”, din ,,vechea gardă” ne cunoaștem de la prima vedere. Se vede profesionalismul omului din prima clipă. O doamnă drăguță, e drept, mai în vârstă, dar plăcută la vorbă, ne-a povestit că în vremea tinereții fusese ospătar la vila lui Ceaușescu din Mangalia timp de câțiva ani, apoi o scurtă perioadă la casa de vânătoare de la Olănești a ,,dictatorului” .Vorbea cu nostalgie despre Ceaușescu, spunând că era un om bun și întotdeauna lăsa dulciuri și alte delicatese pe masă și pentru personal. Nu același lucru îl spunea despre ,,Leana”, care era  răutăcioasă. ,,Când era numai Ceaușescu, ne lăsa să intrăm și în piscină, dar dacă venea Leana era vai de noi dacă ne prindea în apă. Pe vremea lui Ceaușescu am făcut meserie, știam ce avem de făcut până la cel mai mic detaliu, nu ca acum”. Am povestit cu doamna de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață și este de admirat că la peste 60 de ani încă mai muncește acolo, între păduri, la pensiune.

Am plecat mai departe luându-ne rămas bun de la dânsa cu gândul că atunci când vom reveni, să trecem din nou pe acolo să o revedem, pentru că bunătatea și vorba blândă ne-a făcut să o îndrăgim ca om.

Urcând spre Mărișel, peisajul este tot mai frumos: totul este verde, iar încet, încet, odată cu altitudinea se schimbă și arboretul din jur, apărând rășinoasele, iar molidul și bradul își fac tot mai des prezența în peisaj. Din păcate ploaia nu ne-a lăsat să poposim la Mărișel, însă localitatea este foarte frumoasă, cu multe case frumoase, cu vile și case de vacanță, cu fânețe, unde cu siguranță în serile de vară greierii își cântă dorul la asfințitul soarelui, care trece după dealuri la culcare, lăsând încet în urma sa amurgul și cerul plin de stele ce veghează peste munți și peste Mărișel.

Am continuat drumul, deși pe o porțiune era destul de stricat, poate din cauza apelor, sau a exploatărilor forestiere din zonă, dar și a nepăsării celor de județ, credem noi, pentru că este totuși un drum de interes turistic.

Am ajuns la șoseaua ce leagă Belișul de Poiana Horea și am făcut  un scurt ocol până la intrarea în Poiana –Horea, apoi ne-am întors spre lacul Fântânele –Beliș, pe care îmi doream de ani buni să îl văd. Și acolo peisajul este mirific: de jur împrejur pădure și barajul cu lacul în toată splendoarea sa. Un lac construit cu sudoarea și truda șoferilor și a mecanicilor de utilaje, a constructorilor și inginerilor deopotrivă. Fântânele –Beliș este un lac artificial în munții Gilăului, contruit între anii 1970 -1974 cu scop hidroenergetic, la altitudinea de 990 m pe cursul râului Someșul Cald, are o lungime de 13 km și o suprafață de 9,8 kmp. Pe malul lacului se află stațiunea climaterică de interes local Fântânele, însă din păcate locul nu este exloatat turistic la adevărata sa valoare și e asta e trist, dar se practică mult sportul nautic, cu bărci și șalupe cu motor, ceea ce face locul atractiv.

Timpul era înaintat și nu am putut face o plimbare cu barca conduși de domnul Eliahu, care  ne-ar fi plimbat cu ambarcațiunea sa cu motor pe lac. Dar cu siguranță vom reveni pentru cel puțin două zile pentru a cunoaște mai bine aceste locuri foarte frumoase ce merită văzute. Atunci când s-a început construcția barajului, vechea vatră a satului Beliș a fost strămutată pe actualul loc, însă micile cătune precum Ples, Bolojești, Dadesti, Milioan sau Giurcuta de Jos au dispărut în timp.

Vara, când nivelul apelor lacului scade mult, se mai pot vedea ruinele caselor abandonate de săteni și precum și cele fostei biserici din Giurcuta de Jos. Am rămas impresionat de frumusețile locului, de pădurile nesfârșite de molid și brad, care împreună cu lacul Beliș fac din acest loc unul dintre cele mai frumoase și dorite rute turistice din Ardeal și din țară și care încântă ochiul și sufletul deopotrivă, iar pentru cei plecați de acolo este un loc care întotdeauna se va numi ,,acasă”.

Am plecat cu părere de rău că nu era timp suficient pentru o plimbare pe lac pentru a descoperi și alte locuri frumoase, însă cu gândul de a reveni în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, unde în nopțile senine lumina lunii se oglindește în apele lacului dând locului o imagine desprinsă dintr-o poveste frumoasă.