Citim într-un Tweet postat de Elon Musk aflat în România: „Pâinea proaspăt coaptă și produsele de patiserie sunt unele dintre marile bucurii ale vieții". Mutatis mutandis, profitând de această toamnă dulce am prezentat unui mic grup de prieteni din străinătate Aradul, descoperind din întâmplare pasiunea pentru aluaturi a unei tinere din gașca noastră. Am putut-o observa cum degusta cu atenție diferitele texturi și savori ale produselor de panificație, (care la Arad te copleșesc prin varietatea lor), arătându-se extrem de interesată de diferențele și modalitatea lor de coacere, intuind de multe ori întregul proces de fabricație, deschizându-mi simultan apetitul și o fereastră spre o lume căreia până acum nu i-am fost acordat atenția cuvenită.

Călătoria în timp pleacă din copilărie; când ieșea de la serviciu, mama colinda simingeriile pentru a dubla bucuria revederii cu un covrig delicios. Istoria "covrigului" ne duce în zona culturii germane unde e cunoscut azi sub denumirea de bretzel. La origini ar fi latinescul "pretiola" un mic dar "prețios", recompensă pentru hărnicia tinerilor învățăcei ai mănăstirilor care se întreceau memorând pasaje întregi din Biblie.

Eram la vârsta când mai credeam că umblă câinii cu covrigi în coadă iar covrigul însuși ținea să-mi amintească batjocoritor prin forma lui de brațe încrucișate, starea mea de copil răsfățat ce își aștepta cadoul cu mâinile în sân. Am rămas de atunci, din copilărie, foarte devotat acestui preparat gustos căruia i s-au adăugat în timp alte aluaturi  asemănătoare: grisine, sărățele, crackers, chipsuri crocante, lipii integrale, chifle, pogăcele, franzeluțe și cornuri, înlocuitori hipercalorici,  toate rude bulimice ale pâinii care mi se părea a fi ajuns la sfârșit de drum, întrucât am fost considerat-o pe nedrept vreme îndelungată, un aliment arhaic, de umplutură.

Pâinea reprezintă în schimb o resursă de o valoare inestimabilă, adânc înrădăcinată în cotidianul fiecăruia. Merită din plin o scurtă prezentare care să stimuleze atenția și reflecția personală a cititorilor care pot completa tabloul cu propriile lor aduceri aminte și experiențe.

În perioada ceaușistă pâinea se dădea pe cartelă, fiecare familie având posibilitatea să cumpere o pâine pe zi; la finalul anilor 80 din alimentările socialiste din Arad se putea obține rația de franzelă clasică după bifarea cu un X a căsuței numerotate cu ziua respectivă; bifarea se făcea cu o linie oblică dacă optai doar pentru jumătate.

După anii 90, în plină tranziție, era la modă pâinea turcească: un norișor pufos de miez alb care se putea strânge cu ușurință într-un pumn. A revenit apoi pâinea de Pecica, cu legenda ei nostalgică. Ar fi fost cea preferată de Ceaușescu, căruia i se organiza transportul pâinii cu avionul de la Arad la București.

Constat astăzi în orașul de pe malul Mureșului un val nou, de data aceasta artizanal, ridicat de producătorii de pâine de calitate; pâinea bună care ne face cu ochiul din vitrinele și de pe rafturile din oraș. Brutari tineri, entuziaști (mulți cu diplome), în căutarea constantă a calității cerealelor și a făinilor noi, măcinate în stil tradițional pe piatră, capabili să studieze ore în șir drojdiile sau să răsfețe aluatul mângâindu-l ca pe un pisoi de rasă sau frământăndu-l energic după rețete doar de ei știute. Pe lângă cele tradiționale, își fac loc noi tipuri de pâine, diferite în funcție de ingrediente și de formă. Alături de pâinea toast, putem găsi baguette sau pâine de grâu integrală, ecologică cu semințe, ciabatte, pâine neagră de secară, cu orz, pâine cu turmeric sau sfeclă roșie, toate făurite cu maia sălbatică. O putem lua gata tăiată în felii perfecte pentru a fi unse cu unt sau făcute în ou etc.

Gustul este delicios, reliefat de amabilitatea, curățenia, atenția și deseori zâmbetul luminos al persoanelor care vând aceste minunății.

Pâinea de casă, așa cum o știm de pe vremuri, făcută direct pe vatră, o găsim la piață, legată de promisiunea celor care au framântat-o că va dura timp de o săptămână, la fel de proaspătă și bună.  Unele prăvălii se întrec în a-mi propune cele mai elaborate și rafinate sandvișuri iar când mi se întâmplă să mănânc în oraș, judec întotdeauna prestația restaurantului după calitatea pâinii și a cafelei.

Invenția pâinii se pierde în negura timpului deși o legendă plauzibilă o plasează în Egiptul antic, unde cineva a amestecat accidental în aluat berea rămasă, care apoi a dospit. Din Egipt trece în cultura iudaică apoi în cea creștină.

Civilizația pâinii se răspândește fără aprobare de la dietetician sau de la nutriționist, plecând din bazinul Mediteranei. Pentru Homer, "oameni" sau mâncători de pâine sunt sinonime.

Văzută din afară, țara noastră este un consumator redutabil de pâine. Și da, pâinea îngrașă dar doar dacă este mâncată fără măsură. Altfel, consumată cu moderație nu contribuie la creșterea greutății. Mai mult, buna dispoziție nu trebuie să lipsească chiar dacă din întâmplare sau sărăcie nu avem acces la delicii culinare cu care să însoțim pâinea; un proverb românesc din bătrâni ne învață optimismul etic: "decât să ung în unt și să mă uit în pământ, mai bine întind în sare şi mă uit la soare". Iar înțeleptul sufi care declarase că rolul lui în viață nu va aparține nimănui în afară de el însuși, a rostit cuvinte consolatoare dar în același timp conștiente de a fi un îndemn la responsabilitate și echilibru.

Închei cu o recomandare potrivită cu vremurile de criză, pe care o face poeta Emily Dickinson (în Scrisoare către Abiah Roth, 1845): „Mâine voi învăța să fac pâine. Imaginați-mă cu mânecile suflecate, amestecând cu grație făina, laptele, bicarbonatul etc. Dacă încă nu știți să faceți pâine, va sfătuiesc să învățați cât mai repede”.

Robert Hag-Barkher

(Foto by Brutăria Kling, Cămara Străveche, Pâine tradițională Pecica, Bucătăria hoinară)