Filiala „Ioan Slavici” Arad a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, sub coordonarea Laviniei Betea și a lui Vasile Filip, tocmai a publicat un volum întitulat Jurnaliști arădeni –  selfie, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2022. Inițiativa este cât se poate de interesantă, particula englezească „selfie” din titlu sugerând că jurnaliștii își spun povestea proprie, se prezintă așa cum se văd ei, asumând subiectivitatea propriului „ego” în vecinătate cu cerința de adevăr. Ca psiholog de meserie, Lavinia Betea le cere jurnaliștilor să-și spună „poveștile de viață”, povești – se înțelege – colorate afectiv, mizând totuși, metodologic, pe „adevărul narativ”. O încercare nu prea ușoară, dar Lavinia Betea vine în ajutorul colegilor cu un „crochiu de interviu”, ceea ce va asigura, până la urmă, o anumită unitate a mărturisirilor după reperele anamnezei copilăriei și adolescenței, după educația generală și profesională, după „fractura istorică” din 1989, vizând în mod subliniat răspunsurile la întrebarea dacă ziaristul a ales această profesie sau a ajuns întâmplător la ea.

            Meserie extrem de discutabilă, hulită de unii și înălțată de alții, nu putem însă uita că viața modernă este de neconceput fără gazetărie, chiar dacă un filosof precum Kirkegaard îndemna la „împușcarea jurnaliștilor”! Căci dacă ții la demnitatea umană, la caracterul nobil – cu cerința de a nu minți, a nu înșela și a nu face compromisuri – , atunci cu greu vei putea găsi, oriunde în lume, un ziarist „nobil”. Poate cel mai teribil critic al limbajului, ziarist și el vreo 30 de ani, e vorba de Fritz Mauthner, exprima în urmă cu peste un secol un crud adevăr, adevărul lui, când spunea că este adânc dezgustat de „comerțul mincinos” pe care jurnalistica îl face cu vorbele, decizând să se retragă în singurătate.

            Dar ce poți să faci când, încă din vechime, semnele (iar cuvintele sunt cele mai la îndemână semne) au coborât din înălțimile aureolate în praful din agora? Sunt oameni care fac o pasiune pentru folosirea cuvintelor, nu doar pentru nevoile comunicării, ci și pentru justiție, pentru adevăr, ori pentru exprimarea eului, pur și simplu. „Luați-vă după cuvinte! – ar fi spus șiretul poet din vechime, el știind bine că acestea, cuvintele, pot avea o față luminoasă, benefică, dar și una întunecată, diabolică. Or, cuvintele sunt arma jurnalistului, cum amintește și un mărturisitor din această carte…

            Poveștile din carte ne arată și entuziasm, dar și trăiri mai puțin dorite, de la caz la caz. Fiind ordonate alfabetic, volumul începe cu povestea Laviniei Betea, care, retrospectiv, ne spune că a „trăit un succes al eșecurilor”, deși ea face parte din categoria celor care au ales să urmeze școala și meseria de jurnalist. E vorba de un anumit succes, totuși, pentru că eșecurile au fost compensate prin satisfacerea curiozității cognitive față de viața reală, practica documentării jurnalistice fiind între puținele care pot sluji acestei curiozități. Însă chiar și în cazul în care ești o fire rebelă, creativă și visătoare, cum se autodescrie Lucia Bibarț, va trebui să accepți până la urmă (inclusiv în granițele largi ale libertății de după 1989) că „gazetăria nu e literatură” (lucru învățat de Lucia Bibarț, la un moment dat, de la mai experimentatul Mircea Contraș).

            Ceea ce nu înseamnă că ziariștii cu fire mai poetică nu își folosesc darul și în povestea proprie, așa cum face și Floare Cândea, iubitoare de scrisul frumos și de cuvântările alese. Un îndemn către gândire critică și analize reale vine apoi de la Emil Chirilă, fost coleg de promoție cu Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu, cu articole pe la Echinox și Familia, dar și la alte reviste, deplângând mediocritatea și kitsch-ul din presa zilelor noastre.

            O poveste fermecătoare, nu doar prin conținutul suculent, ci și prin forma ei, este aceea a lui Vasile Filip. Vasile și-a dorit foarte mult să urmeze Facultatea de jurnalism și să ajungă ziarist, trecând peste toate hopurile până ajungi membru de partid (înainte de 1989), dar și peste acelea care presupuneau să ai origine de „clasă muncitoare”. Știind că în calitate de intelectual sau de funcționar șansele de a accede la mult râvnita facultate de jurnalism erau foarte mici, printr-un foarte ingenios mecanism de „cerere și ofertă”, Vasile află că în numai șase luni de zile (cu frecvență de o zi pe săptămână la un liceu de construcții) se poate obține un certificat care atestă că te-ai convertit în „clasă muncitoare”, iar porțile admiterii se deschid fără altă bătaie de cap.

            Cu un umor neîntrecut ne povestește drumul său către jurnalism cel care s-a „născut o singură dată”, după cum își amintește, Gheorghe Hodrea, absolvent de teologie, dar și maestru al scrisului satiric în dialect crișan. Iar Anton Ilica, deși s-a limitat mereu la un statut de ziarist-colaborator, mărturisește că, după ce a „încercat ratările în filosofie, presă, poezie, sport, apicultură și viticultură”, a devenit „un harnic și hrăpăreț cititor”. Virgil Jireghie, la rândul lui, zgârcit cu vorbele în povestea din volum, se prezintă ca un iubitor de-o viață a artei fotografice și un fin om de cultură (studiind în tinerețe geografia, dar și arta teatrală și de film).

            Un exemplu dintre cei care nu s-au gândit să ajungă ziariști este povestea lui Tristan Mihuța, care se întreabă dacă se justifică sau nu o facultate de jurnalism. Căci, după părerea sa, e vorba de har, ai sau nu ai har să comunici corect și ușor în limba în care scrii sau vorbești. Și, ca să-și întărească spusele, amintește de o întâmplare cu tâlc din experiența lui Mihail Sadoveanu, ajuns prin anii cincizeci din trecutul secol, între funcțiile pe care le avea, și în aceea de șef al Școlii de literatură. Întrebat fiind câți din acea școală vor ieși scriitori, maestrul Sadoveanu răspunde senin că vor ieși atâția câți au intrat, sugerând că școala aia se face degeaba, adică ori ești scriitor când intri în ea, ori nu ești!

            Inginerii Alexandru Moț și Viorel Muscă, ale căror povești urmează în volum, vin să confirme cele spuse mai sus, dovedind prin activitatea lor de mulți ani în sfera presei că pentru a ajunge un jurnalist de succes nu ai neapărat nevoie de studii de jurnalism. Presimțind parcă o tendință a zilelor noastre, Carmen Neamțu (cu studii filologice și de comunicare) va atrage atenția că prin procesul de „democratizare a scrisului”, proces ai cărui martori suntem în anii din urmă, „orice posesor de facebook se crede jurnalist”, profesia alunecând în derizoriu. Totuși, sub multe aspecte, cum este și tehnica filmării din jurnalismul de știri, meseria de jurnalist nu e chiar la îndemâna oricui, așa cum rezultă și din povestea lui Vasile Obșitoș, dar și din aceea a lui Dorin Ocneriu (militar de carieră), căruia experimentatul Ioan Iercan îi atrăsese atenția că jurnalismul e o meserie în care nu sunt admise greșelile de gramatică.

            Cu toate că și-a dorit mult o carieră de jurnalist și a ajuns să practice la nivel internațional, Dani Rockhoff, cu studii de filologie și multiple lecturi literare, pătrunzând în sfera axiologicului, își exprimă crezul că ziarul obișnuit (cel pentru care trudește zilnic gazetarul) nu poate aspira decât cel mult la statutul de „slugă semidoctă față de Doamna Carte”. Iar Vasile Sărăndan (alias Vasile de Zărand), cu un umor fin, mărturisește că tocmai când ajunsese și el la obiectivul jinduit, de a fi angajat la ziar, jurnalul pe care îl slujea a fost vândut la străini cu „păduchi cu tot”. Și asta se întâmpla după ce fusese multă vreme „apatrid și paznic de noapte la Cimitirul Pomenirea”! Chiar și așa, pentru gazetarii mai tineri, cum este și cazul lui Daniel Scridon, jurnalismul rămâne un „crez”, pentru Nelu Scripciuc o „pasiune”, iar pentru Lucian Șerban o „vocație”.

            Din pasiune s-a apucat de gazetărie și Doru Sinaci, care, în povestea sa, subliniază că două sunt pasiunile profesionale din viața lui: istoria și jurnalismul. Și le-a îmbinat înțelept, făcând un doctorat în istorie pe tema „Discursul politic în perioada tribunismului arădean”, reliefând activitatea marilor ziariști și oameni de cultură din presa arădeană, aflată la început de secol douăzeci pe primul loc în spațiul transilvan, ziariști și oameni politici care au făcut din Arad capitala politică a Marii Uniri.

            O anumită candoare însoțește povestea lui Emil Șimăndan, ziarist cu state vechi de plată, om care și-a dorit enorm să ajungă redactor în vremea de dinainte cu mulți ani de 1989, ducându-se la conducerea ziarului de partid de la Arad cu o „cerere de angajare”. A înțeles cam greu că acolo nu se mergea cu „cerere”! Și Ștefan Tabuia și-a dorit să fie ziarist, dar înainte de a ajunge la Facultatea de jurnalism fusese trimis de fabrica unde lucra tocmai în Cuba, de unde s-a întors cu o experință de neuitat. A trecut prin toate etapele activității de la ziar, afirmându-se și ca jurnalist talentat, dar și în calitate de manager. Oarecum din întâmplare a ajuns un jurnalist cunoscut Simion Todoca, mărturisind că s-a prezentat la concurs la presiunile unui profesor de filosofie, dar s-a dovedit a fi ziarist cu har. Ioan Weisl, aflat și el sub semnul întâmplării, părăsește la un moment dat ingineria, devenind un jurnalist pasionat și cunoscut nu doar la nivel local, ci și la nivel național, fiind corespondent regional, de-a lungul anilor, la mai multe publicații centrale.

            La sfârșit, dar nu cel din urmă, își spune povestea Dorel Zăvoianu. Om cu multă experiență politică și de viață, a dat dovadă în multe situații dificile de verticalitate și hotărâre. Acest comportament l-a caracterizat și în calitate de jurnalist, precum și în funcțiile de conducere de dinainte și de după 1989, luând decizii cântărite și bine întemeiate. Față de unele comportamente alunecoase, cum se mai pot vedea uneori și între ziariști cu prestații de dinainte de 1989, Dorel Zăvoianu se pronunță ferm: „O spun deschis, fără ipocrizie: noi cei care am intrat în presă am știut de la început că lucrăm la un ziar de partid...”. Iar experiența de viață îi permite să încheie: „În concluzie, pot să afirm că am trăit spectacolul vieții care nu este dat oricui. M-am născut într-o dictatură, în plin război, am trăit copilăria, adolescența, tinerețea și prima parte a maturității, într-o altă dictatură, ca în plină maturitate să apuc vremurile «democrației noastre originale»”.

            Poveștile celor din carte sunt frumoase și îl atrag pe cititor, atât prin stilul lor journalistic, de reportaj, unele chiar apropiate de genul literar, cât mai ales prin experiențele de viață ale celor care scriu, drumul acestora către jurnalism și, apoi, în spațiul variat al presei arădene de-a lungul anilor, fiind tot atâtea biografii și destine.

Prof. univ. dr. Ioan Biriș