Viața bate filmul sau poate că noi, oamenii, jucăm, de fapt, în cel mai fascinant film regizat vreodată ?!

scris de Vasile Zărăndan • 17 Jan 2022 • 3 Comentarii

P(r)oza zilei: Viața bate filmul sau poate că noi, oamenii, jucăm, de fapt, în cel mai fascinant film regizat vreodată ?!

În după-amiaza zilei de Duminică, 14 Ianuarie, adică în ziua de Anul Nou pe Stil Vechi, în momentul în care deschideam poarta și pășeam afară din clădirea în care locuiesc, am văzut în fața mea un porumbel înghețat în zăpadă. Și, cum sunt cel mai superstițios locuitor de pe B-dul Revoluției din Arad, iar de când mi-am achiziționat și studiat cu pixul în mână ”Superstițiile românilor”, credințele mele fantasmagorice s-au triplat în loc să scadă, până în momentul când am ajuns la Patiseria de lângă teatru, am întors, mestecat și răsucit pe toate fețele întâmplarea cu porumbelul mort, întrebându-mă neîncetat că ce semn o mai fi și acesta ?!

Mi-am cumpărat apoi din Patiserie o plăcintă cu carne de porc, dându-mi singur dezlegare ca de Anul Nou, fie el și pe Stil Vechi, să păcătuiesc și eu, vegetarianul și în acel moment mi-a răsărit în minte gândul să-i cumpăr o plăcintă cu dovleac (viciul ei!) și nonagenarei mele prietene de pe str. Eminescu, fabuloasa Frau Josefina Gratz, cea care peste doi ani ar urma să împlinească 100 de ani.

Numai că, ajuns în clădirea unde locuia Frau Gratz și unde locuisem și eu vreme de trei ani și ajunseserăm camarazi la cataramă, conversând zilnic într-o germană suprarealistă, adică dânsa în dialectul șvăbesc din Banat, iar eu în germana picantă deprinsă printre boschetarii și cerșetorii din Landul Niedersachsen (Saxonia Inferioară), am fost întâmpinat de fiul dânsei, care m-a anunțat întristat că mama lui se stinsese cu o noapte în urmă, răpusă de o pneumonie galopantă.

Și i-am povestit atunci fiului, care locuia în alt cartier al Aradului, cum Frau Gratz, ori de câte ori o vizitam, aducându-i nelipsita plăcintă cu dovleac, îmi arăta ”mit Stoltzheit” (cu mândrie) escadrila ei de porumbei sălbatici, care aterizau ca prin minune pe caldarâmul din curtea clădirii, imediat ce bunicuța îi chema fluierând energic în degete. Stăteau toți nouă încolonați disciplinat (nemțește!!!) pe un rând în așteptarea grăunțelor și Frau, în timp ce-i recompensa cu tandrețe, mi-i prezenta personal pe fiecare: Uite, Vasile, ăsta primul, care se umflă plin de el in pene, este Alain Delon, ăsta, ce gângurește și când mănâncă, e Adriano Celentano, porumbița asta, care-și înfoaie cochetă pieptul, e Sophia Loren, apoi urmează elegantul Jean Marais, popularul Florin Piersic, etc.

Iar eu, azi, cu prilejul Zilei Internaționale a Depresiei, regret enorm că nu m-am străduit atunci să le rețin tuturor celor nouă numele, căci aș fi fost în măsură să-l identific acum pe acel porumbel înghețat, pe care Frau Gratz mi l-a trimis ca mesager al morții ei în fața pragului locuinței mele.

P(r)ozeur: Vasile de Zarand

P.S. Și, dacă întrebarea din titlu a fost bine pusă, ea naște imediat o a doua:

- Și atunci, oare, Cine o fi Regizorul ?!