ELISE WILK a participat anul trecut la Arad, cu prilejul Festivalului de literatură „Discuția secretă”, iar trupa de teatru Performact a Colegiul de arte „Sabin Drăgoi”a realizat un admirabil spectacol cu piesa sa „Avioane de hârtie”.  De această dată, piesa sa este o premieră absolută, ceea ce constituie Nota Bene pentru Teatrul arădean, mai ales că beneficiază de o lectură scenică sui-generis semnată de tânăra regizoare LETA POPESCU, laureată cu Premiul UNITER pentru debut (2014), autoare a unor spectacole memorabile, deopotrivă,  pe scenele Teatrelor Naționale din Cluj-Napoca, Sibiu, Timișoara, Craiova, Târgu Mureș și în spații independente. Laborioasă și foarte activă, LETA POPESCU este prezentă la cele mai importante Festivaluri de teatru, inclusiv la Festivalul arădean de Teatru Nou, edițiile 2014, 2017, 2018.

Piesa în discuție are în atenție iubirea și non-iubirea în cuplu. Despre iubire s-au scris tone de cărți, iar în dramaturgie, capodopere de notorietate. Este chiar un gest de curaj să abordezi acest subiect și cu atât mai mult să-l translezi în contemporaneitate, raportându-te continuu la Instagram, facebook, întâlniri pe Tinder, postări și, în general, la o terminologie din social media.

ELISE WILK demitizează iubirea, fără a propune o abordare profundă, esențială, problematizată a unor posibile mari teme: iubirea toxică, relația între iubire și ură, „rutina ucigașă”, excelând însă, în  „mânuirea” cuvântului , în construcția textului. ElLISE WILK știe să portretizeze un personaj, atașându-i un cuvânt edificator. De exemplu, CORUL, o prezență activă în text, precum în teatrul antic, reia, de câteva ori, strofa privind posibilii oameni, pe care nu-i mai iubești, prin portrete esențializate, încărcate de umor fin: „bărboși bisericoși”, „notari narcisiști”, „geologi galanți”, „măcelari misogini”, „antreprenori androgini”, „poligami pensați”, „sculptori super stresați”, „culturiști colerici”, „filosofi frivoli”, „tractoriști transpirați în tricouri tricolor”.

Textul este bine scris, constituind un univers despre un prezent, mai ales, al tinerei generații, un univers autonom în sine, la care publicul rezonează cu vădit interes.

Declarând, poate cu răsfăț, că nu-și propune să convingă spectatorul „de nimic”, ci doar „să-i stârnească plăcere”, LETA POPESCU, bineștiut regizor, autor și actor, realizează un spectacol memorabil. Un spectacol, ce reunește cuvântul rostit, cu muzica (CSABA BOROS), coregrafia (MAURA COSMA) și light-design-ul (ALEXANDRU DANCU, LUCIAN MOGA), elaborând un op original și unitar, care se susține prin argumente ingenioase. Admirabilă este ideea regizoarei, susținută de scenografia inspirată,semnată de BOGDAN SPĂTARU, de a imagina nouă SACI  mari, care devin PERSONAJ în spectacol, așezați fiind în varii poziții, subliniind, nu numai mai multe locații ale desfășurării dialogului, ci și o posibilă parabolă, când de stabilitate (cu un rol de canapele), când de fragilitate (prin continua lor mișcare și reașezare), sugerând vulnerabilitatea universului interior al celor două cupluri, care eșuează ca relație, cu sagacitate, fără urme de romantism sau erotism. CORUL din text are un CORIFEU, în viziunea regizoarei, care este chiar Nana (cam firavă și indecisă în interpretarea CALIȚEI NANȚU), care singură sau împreună cu celelalte două membre ale acestuia (subtil și nuanțat  întruchipate de actrițele MARINA PALII și IULIA POP DRAGOȘ) punctează edificator, desfășurarea spectacolului. Este evident că ACTORII agreează lectura scenică a LETEI POPESCU, întruchipând rolurile, cu vădită plăcere, dar nu întotdeauna devin convingători, precum ROBERT PAVICSITS, care „asudă” cam mult în rolul lui Daniel, „fostul soț al lui Lili” şi ȘTEFAN STATNIC, nesigur și indecis în rolul lui Robert, „fostul soț al lui Vicky”. Rolul lui Ray este aproape episodic, dar actorul ALEX POPA nu reușește să-i confere pregnanță. Apreciem interpretarea inteligentă, bogată în nuanțe a ANGELEI PETREAN VARJASI, remarcabilă, în rolul Vicky, „fosta soție a lui Robert”, precum și jocul expresiv și abil al ALINEI VASILIEVIC’ ( Lili, „fosta soție a lui Daniel”). Nu întâmplător, mă refer spre final la ZOLTAN LOVAS, spre a sublinia că actorul, în rolul nu foarte generos al lui Lorenzo, „inginerul la fabrică”, devenit terapeut al despărțirilor în cuplu, ca „proces de transformare” a „oamenilor, pe care îi iubești” în „oameni, pe care nu-i mai iubești”, cu sau fără text, este mereu pe scenă, cu naturalețe și farmec, fiind aplaudat de public, chiar dacă ridică un singur deget, fapt ce probează actorul de excepție, în stare să confere pregnanță artistică prin harul său histrionic.

În concluzie, un spectacol modern și stenic, ce trebuie văzut din mai multe considerente, inclusiv, spre a descoperi mereu și mereu, că speranța plutește deasupra opreliștilor, chiar esențiale, dar, posibil depășite, știind a așeza „un punct” și a porni „de la capăt“.                       Lizica Mihuț