Domnul Mîneran era coleg cu tatăl meu, ambii fiind șoferi la coloana I.T.A. din Ineu. Chiar și astăzi, după mai bine de 42 de ani, încă mai văd acele momente prin ochii copilului de atunci, încă mai văd acel camion albastru, nou, cu remorcă după el, al domnului Mâneran, iar pe cel dinainte lucra tatăl meu.

Anii au trecut, am ajuns și eu șofer (pentru că sângele apă nu se face) și de multe ori mă intersectam pe șosea cu domnul Mîneran. Apoi totul s-a schimbat în țara asta după 1989, iar autobazele de atunci s-au destrămat, pentru că așa au dorit dușmanii țării, în frunte cu cei din guvernul de atunci, acei trădători josnici de țară și de neam care ne-au dus spre dezastrul care se  resimte și acum.

Au dispărut pe rând uzinele, intreprinderile, iar pământul s-a dat înapoi țăranilor, însă nu au putut sărmanii cumpăra utilaje să îl poată lucra, deși și-au dorit asta și astfel mare parte din pământ a rămas nelucrat, dar și acest lucru tot intenționat s-a făcut de cei care erau la putere, pentru a se îmbogăți rapid un grup restrâns cu funcții înalte în guvern. S-au îmbogățit peste noapte din importuri și din comisioanele primite, fără să conteze un minut faptul că pământul țării era pustiu, pământ care ar fi produs mult, pentru care bunicii noștri au pierit în Cotul Donului sau munții Tatra, dar nu a contat țara și poporul, nu a contat  nici faptul că milioane de oameni au rămas fără pâine pentru copii, iar țăranul s-a descurajat total, înainte de a ieși din sărăcia colectivului.

Acum cca. 40% din pământul Ardealului este la străini, fiind vândut de voie sau de nevoie și românul a ajuns din nou ca după război, tot sărac. Dar la urma urmei, istoria se repetă și „nu cel care câștigă un război este victorios, ci acela care știe profita de pe urma învingătorilor” așa cum au făcut comuniștii și tot la fel cum au făcut și F.S.N.-iștii lui Iliescu. Dar să ne amintim în urmă de anii de după război, în perioada cotelor, a tovărășiei și colectivizării, când satele românești au fost secătuite de cei care au ajuns la putere atunci și de imensele despăgubiri de război impuse de „ fratele mai mare de la răsărit”.

În acea situație, ce mai puteau face flăcăii  acelor vremi la țară fără pământ și utilaje agricole, decât să urmeze o meserie care să le asigure traiul familiei!. În anii ’55-60 mulți feciori de la țară au urmat școala de șoferi, fiind și perioada industrializării, când era nevoie de transporturi în România, astfel că deși au plecat de la coarnele plugului mulți au ajuns adevărați meseriași , tehnicieni sau chiar ingineri. Alții au avut acest noroc în armată, făcând acolo școala de șoferi, deoarece și armata se macaniza continuu și se dota cu mașini militare, având nevoie de șoferi.

Un astfel de noroc a avut și domnul Mîneran Teodor din Bocsig. Încorporat în armată în anul 1958 la București, după numai 10 zile de armată, a fost ales pentru școala de șoferi militară la Câmpina unde timp de 10 luni urmează cursurile acelei școli, după care este trimis înapoi la unitatea din București. Fiind curajos și stăpân pe volan (fusese propus să rămână instructor în școala de șoferi militară din Câmpina), ajunsese șofer pe mașina de aprovizionare a unității pe o PRAGA RN camion Cehoslovac, pentru că în acei ani erau multe camioane Cehoslovace (Praga RN) și Rusești (ZIS 150 și 151) în cadrul armatei Române.

Șase boi grași dădea la schimb România ,,fratelui mai mare rus,, pentru un camion militar ZIS-151 6x6.  După armată se angajează șofer la I.R.T.A (Intreprinderea Regională de Transport Auto) la Autobaza 5 Almaș - Regiunea Crișana(astăzi jud.Arad). Este repartizat la auto-coloana Gurahonț și primește un camion destul de „obosit” un SR 101 (Stagu Roșu), iar prima cursă, așa cum își amintește dânsul, o face pe valea Secașului, lângă Gurahonț, după bușteni.

La scurt timp, acea mașină se defectează, rupându-i-se șasiul și o duce în autobază pentru reparație. Este repartizat de autobază la coloana Bocsig, fiind mai aproape de casă acolo era mult de lucru și primește o autobasculantănouă Steagu-Roșu (SR 109) adusă din uzina de autocamioane Brașov, cu care lucrează prin balastierele de pe Crișul Alb, între Ineu și Mânerău. Era cerere foarte mare de nisip și balast la fabrica de vagoane din Arad (pentru sablare piese) și la mina Brad, astfel că timp de 6 ani a lucrat pe basculantă.

În anul 1966 este trimis de autobază la uzina Steagu Roșu din Brașov după camion nou: apăruseră deja frumoasele camioane Bucegi, iar de atunci domnul Mîneran a lucrat doar la curse lungi, la interurban, făcând curse prin țară cu acel camion cu remorcă. A fost unul dintre cei mai buni șoferi pe care autobaza Almaș (și mai târziu Sebiș) i-a avut. A avut grijă de camionul pe care a lucrat, pentru că atunci un șofer era mult mai responsabil ca acum și de altfel la transport interurban nu ajungea oricine, fiind aleși doar cei mai buni dintre șoferi, oameni serioși și cu cel puțin 3 ani vechime ca șofer pe un camion fără remorcă sau o basculantă.

Trebuia să dea un examen destul de dur, inclusiv examen psihologic foarte strict pentru a ajunge la transport interurban. Pe autobuz se ajungea doar după un examen la fel de minuțios și 5 ani vechime fără evenimente nedorite, fiind acceptați doar oameni serioși care nu au probleme cu alcoolul, pentru că răspunderea este mare. Așa se proceda atunci, totul se făcea ca la carte, riguros și conform cu legile în vigoare și toată lumea se conforma fără excepție. Dar dincolo de acest aspect, domnul Mîneran a fost un șofer calculat, un șofer pe care autobaza se putea baza oricând, având grijă de mașina din dotare , fiind de trei ori declarat și recompensat ca șofer ,,SUTAMIIST”. Pentru cei care nu știu ce înseamnă acest lucru, voi explica: dacă un șofer parcurgea cu un camion 100.000 de km fără reparație kapitală era recompensat printr-un premiu în bani de 1200 lei pentru un ciclu de exploatare de 100.000 km fără reparație kapitală (premiu pentru economiile aduse autobazei), iar pe bara din față a camionului se monta o plăcuță cu inscripția ,,ACEST AUTOCAMION A PARCURS  100.000 DE KM FĂRĂ REPARAȚIE KAPITALĂ”.

Domnul Mîneran a parcurs cu primul Bucegi  peste 200.000 de km fără R.K. fiind recompensat cu 3600 lei premiu. Erau trei salarii bune în acei ani, dar statul român prin intermediul autobazei,  recompensa șoferii care aveau grijă de camioane, astfel aducându-se economii majore intreprinderii și implicit statului Român.

Era o mândrie pentru șofer, însă și pentru intreprindere să parcurgi sute de mii de km fără reparații kapitale ținând cont de drumurile de atunci care erau în majoritate pietruite. În fiecare autobază erau câțiva șoferi „SUTAMIIȘTI” , oameni care întrețineau și exploatau corect autocamioanele. Îmi povestea domnul Mîneran, că odată s-a dus la Cluj la reparație kapitală cu un camion care avea foarte mulți km la bord. La recepția camionului, cei de la I.R.A. Cluj  (Intrep. Reparații Auto), după ce au făcut o constatare vizuală de ansamblu, l-au întrebat dacă mașina este pentru mici remedieri, iar când le-a spus că este pentru R.K. nu le-a venit să creadă,felicitîndu-l ,  pentru că mașina arăta foarte bine, fiind ca nouă. Și următorul camion pe care l-a avut când avusese norma de R.K. a stat doar 7 zile în Reparație Kapitală la Satu-Mare,schimbîndui-se doar motorul fiind de asemenea ca nou, însă așa era regula atunci și trebuiau trimise în RK conform normativelor de atunci.

Erau mașini românești, nu europene, dar au avut șoferi destoinici și le-au exploatat cu grijă, pentru că ,,oglinda șoferului este întotdeauna mașina” din dotare, iar acea mașină aducea bunăstarea familiei. Atunci un șofer era recompensat după munca depusă, iar F.A.Z-ul vorbea de la sine acest lucru și tot după munca depusă, seriozitatea și hărnicia lor, șoferii prmeau și mașini noi. Domnul Mîneran a  primit cinci sau șase mașini noi de-a lungul anilor de șoferie, dar a și muncit, a făcut multe curse lungi prin țară, din Sighetul Marmației la Constanța, din Galați la Suceava și Dorohoi, de la Tulcea la Oradea, de-a lungul și de-a latul țării, străbătând România pe ploi și zăpadă, în căldura dogoritoare a lunilor de vară, într-o cabină mică, fără climatizare sau alte dotări.

A rămas și înzăpezit aproape de Constanța, neputând nici deschide ușa de la cabină, dar nu s-a descurajat niciodată. A transportat de-a lungul țării milioane de tone de marfă, sub soare și sub stele, zi și noapte, singur în cabină, fără radio sau CD, ascultând doar glasul motorului care ,,torcea” sub capota încinsă, atent la drum și în oglinda retrovizoare la remorca tractată, însă  întotdeauna a făcut această meserie cu dăruire, pentru că meseria de șofer cere totul: dăruire, dragoste de camion și mai ales seriozitate.

A transportat ani de zile tuburi de oxigen de la Târgu-Mureș la I.M.A.I.A. Arad (Azoma) cu camionul și remorca, urcând dealul Feleacului la Cluj de două ori pe săptămână spre Târgu-Mureș. Îmi povestea amintindu-și cu drag de acei ani și parcă retrăia momentele în timp ce îmi povestea.

Îmi spunea dânsul că se câștigau și bani frumoși, iar ca om erai respectat și apreciat pentru munca depusă. ,,Îmi era de multe ori parcă jenă când semnam statul de plată, când vedeam ce salar luam față de alți colegi, însă și trăgeam, lucram mult și eram aproape tot timpul plecat de acasă. Făceam 8 ore și jumătate până în Târgu-Mureș, încărcam seara tuburile de oxigen, apoi mergeam la hotelul I.T.A. și mă culcam, iar dimineața următoare plecam spre Arad. Nu a fost chiar ușor, dar pâinea copiilor, a familiei trebuia asigurată” spunea domnul Mîneran.

Pentru cei care nu știu, ITA (Intrep. Transporturi Auto) a fost una dintre cele mai bine puse la punct intreprinderi auto din țară. La autobazele mari erau dormitoare sau hoteluri în curtea intreprinderii pentru odihna șoferilor în tranzit, iar camionul și marfa erau păzite. Șoferul primea inclusiv pijamale și șlapi, făcea o baie, se culca și dimineața pleca mai departe în cursă. Apoi se acorda asistență tehnică oricărui camion I.T.A. defectat pe traseu, fiind obligatoriu prin Ordin de Ministru ca autobaza cea mai apropiată de camionul  I.T.A. rămas în pană indiferent din ce județ era, să-i acorde asistență tehnică, să-l tracteze la garajul autobazei și să-l repare, CU PRIORITATE.

Astfel funcționa ceasornicul Intreprinderilor de Transport Auto în anii ‘60– ’70 și de fapt până în ’89. Dacă șeful vreunei autobaze refuza acest lucru, era destituit direct de Ministru Transporturilor (vezi filmul 6). ,,Am avut curse  la Tulcea, Galați, Constanța în port, am ajuns și la Casa Scânteii în București cu Buceagul cu remorcă. La Dorohoi și Sighetul Marmației, dar oare unde nu am fost ?! Nu ajungeam bine în coloană la Ineu, până aveam deja foile de drum pentru altă cursă în țară. Am fost mereu pe drumuri, iar în 1974, datorită muncii depuse și fiind șofer fruntaș timp de zece ani am primit ,,MEDALIA MUNCII” prin Ordin de Ministru, eu și încă doi colegi din autobază, Bocu de la Sebiș și Mihelea de la coloana Gurahonț. Au fost ani buni dar se muncea mult, însă și câștigam bine. Am lucrat 12 ani numai pe „Bucegi” cu remorcă în țară și apoi pe „Saviem” dar tot la curse lungi. Am 35 de ani lucrați numai la volan, dar a fost plăcut, erau vremuri bune și oamenii erau mai buni atunci, iar camionul dacă aveai grijă de el, te asculta.” spunea domnul Mîneran.

L-am întrebat dacă ar mai fi tânăr și ar fi vremurile de atunci, ar mai vrea să profeseze ca șofer ? Mi-a răspuns așa cum mi-au răspuns absolut toți foștii șoferi intervievați: Un ,,DA” foarte hotărât, iar în acel moment ochii mi s-au umezit ... dar și dânsului. Acest lucru îl înțeleg doar cei care au lucrat șoferi în anii comunismului, acei șoferi care după ‘89 au fost nevoiți să se pensioneze forțat sau a limita vârstei datorită dezastrului ce a urmat și în transporturi, ca peste tot în țară, sau cei mai tineri care ne-am reprofilat, neputând să suportăm nedreptatea și dezordinea creată de patronii de carton de peste noapte ( bișnițari, constructori sau ospătari ) lăsând în urmă dragostea de camion care nu se va stinge NICIODATĂ.

Nu a fost ușor nici atunci, pentru că șoferii de la I.T.A. erau detașați tot mereu la Canalul Dunăre–Marea Neagră sau la Rovinari, în praful de cărbune (despre asta cu altă ocazie)  câte trei luni, dar anii au trecut cu bune și cu rele. Astăzi, domnul Mîneran este pensionar, dar nu beneficiază de pensie specială, deși ar merita măcar o indemnizație pentru că a muncit în condiții destul de grele, nu numai prin țară, ci și la Canal sau Rovinari, însă nici un șofer nu beneficiază măcar de o mică indemnizație la pensie pentru șantierele unde au fost trimiși fără voia lor. Acum, la 80 de ani, se ține bine, este mândru de familie și nepoți, mai ține legătura cu câțiva dintre foștii colegi de la I.T.A., se mai sună și mai povestesc, își mai aduc aminte de anii buni de atunci, pentru că erau ca frații cum spunea și tata, însă mulți dintre cei care au lucrat la coloana din Ineu sunt plecați de mult în ultima lor cursă lungă...să colinde drumurile cerurilor alături de îngeri, însă amintirea lor trebuie să dăinuie mereu și mereu, măcar în sufletele noastre, ale celor care suntem copiii lor, pentru că de multe ori am fost alături de ei în cabină, fiind mândri de tăticul nostru și de camionul lui, iar ei la rândul lor mândrindu-se cu noi, copilașii lor, purtându-ne cu drag alături de ei.

Dedic acest articol în primul rând domnului Teodor Mîneran din Bocsig, care a fost coleg cu tatăl meu și îi mulțumesc foarte mult pentru interviul acordat, pentru că am găsit răspunsuri la multe necunoscute și pentru că astfel cele povestite vor rămâne ca mărturie pentru generațiile viitoare, fiind o frântură din istoria transporturilor și din viața șoferilor din acei ani.

Fiecare povestire este o frântură din istoria transporturilor românești și trebuie spusă până încă sunt printre noi, să rămână ca o piatră de aducere aminte și o filă din istoria șoferilor de altă dată.

Dedic totodată aceste rânduri tuturor șoferilor care au lucrat la fosta coloană I.T.A. din Ineu, inclusiv tatălui meu, șoferi care au scris pe șoselele țării o pagină frumoasă de istorie la volanul autocamioanelor Autobazei 4 Sebiș. Dar povestea nu se va termina aici...