Cu siguranță, românul e omul care, prin filozofia gândirii, tinde să pătrundă în presa scrisă prin învățături problematice mărturisite care să-i confere spiritului românesc un plus de publicitate.

Creația artistică nu e numai poezie și proză ci și reportaj, știre sau confesiune. Aspirația înspre o libertate a presei dăinuie de multă vreme. Iar proprietățile spiritului românesc țin seamă și de obiectivitatea și obiectivele unei prese libere. (cf. Șt. Bărsănescu, „Încercare asupra Spiritului românesc” (în) Ethos, Revista de Teorie a Culturii, an I, nr. 2, 3, Iași, Alba-Iulia, 1944).

Aradul, este, fără îndoială, un oraș plămădit pe cursul inferior al Mureșului în plin Ev Mediu din Câmpia de Vest măcinată de arhitecturi și structuri simbolice și meandrat de râul care-l împarte, central, în două. Astfel vor roi în preajmă-i cartiere, ca recunoașteri de civilizații, statornicii și ierarhii.

Spaţiul geografic cultural al Aradului, istoria culturală factologică, tradiţionalismul pregnant (care asimila experiențele vremii), promovarea valorilor şi remodelarea acestora în consonanţă cu valorile europene, din Mica Vienă, ne obligă să revendicăm câteva trasee literare mai puţin explorate.

Aradul, ca oraș regesc, își va împlini garanția în prima parte a secolului al XIX-lea și ca atare, momentul jubilativ se va configura în jurul unor cărturari precum Dimitrie Țichindeal, Iosif Iorgovici, Constantin Diaconovici-Loga, Moise Nicoară, Alexandru Gavra, Ioan Slavici. Acesta din urmă, promova pentru prima oară după Anton Pann, folclorul, format fiind la Cabinetul avocațional al omului de cultură Mircea V. Stănescu, publicând Almanahul „Mugur” (1859) și „Povești culese și corese” (1860).

Desigur, calea înspre Românul și Tribuna va fi fost deschisă de Mircea V. Stănescu prin Tutti Frutti în 1861, Strigoiul, 1862, Umoristul, în 1863, Gura Satului, în 1867.

Salonul Literar – 75

O pagină scrisă în Aradul cultural-istoric rămâne Salonul Literar, 1925-1926, o apariție care a durat un an, 12 ediții, cu suflu modernist, care a fost administrat de Al. T. Stamatiad (martie 1925, mai 1926).

Stabilit la Arad, ca profesor la Liceul Moise Nicoară, Al. T. Stamatiad, promotor al modernismului, va reuşi să adune în Salonul Literar, ca director, 26 de numere, 1 martie 1925-12 mai 1926, nume consacrate ale literaturii vremii: Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Elena Văcărescu, Aron Cotruş, Ion Minulescu, Al. Negură, Eugeniu Speranţia, Perpessicius, însă nu trebuie să omitem câteva rubrici constante: Eseuri, Proză, Cronici literare, Recenzii, Însemnări literare, Traduceri ş.a.

Dacă vom ține seama de unele fulgurații uriașe, care au frământat spiritul național înainte de Marea Unire, vom observa golul care se cerea înlocuit într-o geografie culturală, cum era spațiul Aradului într-un Ardeal tot mai aproape de emulațiile spiritual-culturale venite dinspre Budapesta, Praga, Berlin, Viena și nu numai. De fapt, nici nu se va ține seamă de unele direcții de orientare dinspre Budapesta ori Viena, ci se va acționa, după Tratatul de la Trianon, într-o direcție de europenizare dinspre care să răzbată ideea identității de neam și țară, dar și de recunoaștere de valori, valențe și potențiale culturale care, fără granițe, să deschidă alte orizonturi.

Așa se face că presa, dinainte de Primul Război Mondial, dar și dinainte de Marea Unire să aibă un rol major în strategia culturală ce urma a se contura.

Astfel, vom exemplifica doar câteva publicații arădene dinainte de 1918, cum ar fi Speranța (1869-1872), Gura Satului (1871-1903), Tribuna Poporului (1869-1912), Românul (1911-1938), Pagini Literare (1916).

Continuăm cu publicații de după Marea Unire, de exemplu Fekete Macska (1922), Genius (1924), Salonul Literar (1925), Periszkop (1925) Laboremus (1926), România Literară (1930), Hotarul (1933-1940), Înnoirea (1937-1940), Litera (1938-1939) ș.a.

În presa vremii, în anii de dinaintea Marii Uniri, Aradul fiind, la drept vorbind, un Leagăn al Mărețului Act de unanimă voință, au fost scriitori sau publiciști care s-au afirmat, în Cetatea Unirii, în paginile ziarului Românul (1911), organ al PNR.

Vom exemplifica, începând cu Octavian Goga, care a considerat Unirea de la 1918 „cea dintâi sărbătoare a unirii politice cu pământul ce se va rupe de sub sceptrul habsburgilor” (Românul, nr. 31, 4/17 decembrie 1918, p. 12).

„Mari au fost suferințele pe care le-am îndurat, dar mare-i și răsplata jertfei noastre (...) Poate că niciodată n-a încăput atâta fericire în hotarele țării ce s-a chemat cândva Dacia Felix”, avea să exclame Al. Vlahuță („Amurg și zori”, (în) Românul, nr. 31, 3/16 decembrie 1918, p. 2).

Marele istoric Nicolae Iorga salută în Românul (nr. 14, 2/16 noiembrie 1918, p. 2) înfăptuirea voinței neamului „îmbrățișând în aceeași răsplătire întreg neamul românesc”.

Nici apărarea sfintei datorii, de a păstra nealterate limba, portul și graiul, nu au trecut neobservate în această perioadă, exemplificăm acum prin versete, îndemnul Mariei de la Ocna („Nu trebuie să-și părăsească/Românul portul străbun” (în ) Românul, nr. 93, 29 aprilie/12 mai 1911, p. 6) sau prin scrisul lui Ion Agârbiceanu „(...) să ajungă iar în școala noastră la cinstea ce i se cade cartea sfântă, cartea românească” („Un bătrân”, Românul, nr. 79, 7/20 aprilie 1913, p.1-3).

A rămas în arhiva ziarului Românul sau a altor publicații o seamă de versuri mobilizatoare scrise de poeți care nu au fost atât de cunoscuți decât prin mesajul adresat și ideii de profund românism care se degajă din scrieri, astfel exemplificăm pe I. Georgescu („Pe Câmpia Libertății”, (în) Românul, nr. 18, 17/30 noiembrie 1918, p. 3-4: „Veniți voioși azi frați români/pe Câmpul libertății”).

Cu accente de invocații retorice sau ușor persiflatoare, izvorâte din aceeași idee de unire, au rămas și scrierile semnate de O. Hulea („Nu mai plânge”, Românul, nr. 41, 23 februarie/6 martie 1916, p. 2) sau Ion Băilă („Cântecul obșitarilor”, Românul, nr. 37, 18 februarie/2 martie, 1916, p. 2 ), I. Broșu („Marșul legionarilor români”, Românul, nr. 10, 7/20 noiembrie 1918, p. 4), Al. Munteanu al lui Vasile („Noi vrem unirea tuturor”, Românul, nr. 21, 21 noiembrie/4 decembrie 1918, p. 3-4 ... „Noi vrem unirea tuturor” ...).

T. Murășanu („Trăiască neamul românesc”, Românul, nr. 39, 14/24 decembrie 1918, p. 4) ... „Ni s-a-mplinit și visul azi și dorul”...) și, nu în ultimul rând, N. Băilă („Imnul Unirei”, Românul, nr. 19, 11 noiembrie/1 decembrie 1918, p. 4 ... „Neam român ridică-ți glasul (.......) Azi se-nalță a doua oară/falnic vulturul roman”).

În spiritul circumscrierii fenomenului literar local în arealul național, vom alcătui o sumară trecere în revista a scriitorilor români importanți care au semnat, pe lângă cei arădeni, în revistele noastre, de exemplu: Iulian Grozescu, I. Slavici, G. Morariu, Vincențiu Mangra (Speranța), Iosif Vulcan, Ioan Slavici, I. R. Șirianu (Gura-Satului), Vasile Alecsandri, Maria Cunțan, I. Slavici, M. Sadoveanu, D. Anghel, Andrei Bârseanu, L. Blaga, I. L. Caragiale, Aron Cotruș, G. Coșbuc (Tribuna Poporului), Nicolae Iorga, Petre Dulfu, I. Al. Brătescu-Voinești, Onisifor Ghibu, Maria Cioban, G. Coșbuc, Ion Minulescu, M. Sadoveanu, Al. Vlahuță, A. Cotruș, E. Lovinescuț. ș.a. (Românul), Ion Agârbiceanu, A. Cotruș, Ion Mețianu, Horia Petra-Petrescu, A. Bârseanu, Ovidiu Gulea, Teodor Mureșanu, Mihai Gașpar, Gavril Todică, Liviu Marin, I. V. Soricu (Pagini literare), Lucian Blaga, Al. Philippide (Genius), L. Rebreanu, Emil Isac, T. Murășeanu, Emil Giurgiucea, I. Agârbiceanu, Coriolan Suciu, N. Mărgineanu, G. Bogdan-Duică, L. Blaga, Septimiu Popa, Romulus Demetrescu (România Literară), I. Agârbiceanu, L. Blaga, Septimiu Popa, Romulus Demetrescu, C. Miu-Lerca, C. Pîrlea, Petre Pascu, V. Carianopol, Petre Paulescu, Marcel Olinescu, Gr. Bugariu, Mircea Streinul, Ghedeon Coca, Mircea Streinul (Înnoirea), D. Iov, Gr. Bugariu, Eugen Victor Popa, I. Șugariu, Ion Potopin, Gh. Tolan, V. Poiană-Năsturaș, Aurel Cosma, ș.a. (Litera).

Cât privește revista Salonul Literar, nu sunt de neglijat contribuțiile publicistice, traducerile, creațiile literare ale unor scriitori în vogă precum Al. Macedonski, E. Lovinescu, Al. Negură, A. Cotruș, T. Arghezi, Al. Grigoriu, G. Bogdan-Duică, V. Demetrius, Perpessicius, M. Romanescu, E. Speranția, I. Minulescu, M. Celarianu, Al. Dominic, Al. Gherghel, L. Blaga, C. Baltazar ș.a. la care am putea adăuga reproduceri ori traduceri din Al. Macedonski, H. Vacarescu, Al. Gr. Soutzo, G. Apollinaire, Charles Baudelaire, Li-Tai-Pe, Ady Endre, Rabelais, Balzac, Walt Witman, Goethe, Petofi Sandor, Villiers d-Isle Adam, Gabrielle D-Anunzio, Hugo Von Hoffmannstal, Oscar Wilde, ș.a., unele în traducerea mentorului Salonului Literar, Al. T. Stamatiad.

Acesta, aducea din București, parfum macedonskian de roze, ca discipol, mai ales după ce revista Vieața Nouă (Ov. Densușianu) a dispărut de pe piața literar-publicistică.

De o simpatie aparte s-a bucurat Aron Cotruș, care a publicat frecvent la Salonul stamatiadian, pe care Al. T. Stamatiad, într-o cronică la un volum de versuri, 1925, îl remarcă a fi, alături de Goga al Ardealului, un poet simbolist mesianic important. De o rafinată simpatie se bucură Perpessicius, coleg cu Stamatiad la Liceul de Băieți, care l-a inclus pe Mihai Celarianu, alt nume publicat în Salonul Cultural, în „Antologia poeților de azi”, cum și stilul lui Perpessicius va fi remarcat de Ion Pillat, care i-a publicat pagini din volumul „Scut și targă” în sus-numita antologie.

Sunt câteva din notațiile Salonului Literar al cărui stil modernist chema la conturarea unei înnoiri în panoplia curentelor și publicațiilor din presa vremii.

Dincolo de contextul istoric, Salonul literar a fost ca un moment de istorie literară şi istorie a publicisticii literare. Acum, vom asista, nu numai prin conţinut, ci şi prin personalităţile semnatare, la un nou indicator cultural al ethosului. Contextul cultural în care apare Salonul literar era marcat de avântul unor forţe intelectuale, care promovau modernitatea, ca o reconstrucţie culturală asumată, care semnifica / simboliza, axiologic, socialul. Susţinut, suspendat de orice literatură de frizom rizomatic fractat, lepădat de începuturi şi alte conţinuturi, Salonul a propus o altă idee - aceea de istorie literară cu geometrie variabilă subminând contextul literar prezent în epocă. De fapt, constatăm cum scriitorii români ai momentului, prin prezenţa lor la şezătorile vremii, politica editorială a Bibliotecii „Semănătorului” sub directoratul lui A. Cotruş, Societăţile culturale Astra şi Concordia, revistele maghiare „Genius” cu F. Zoltan şi „Priszkop” cu Szanto Gzorgy, societăţile germane, societatea slovacilor din Nădlac, accentuau trendul comunităţii locale şi ofereau un plus de configuraţie, orientând acest trend local înspre modernitate.În fond, Liceul de Băieţi plusa un alt climat cultural. Cel cultural-literar prin Al. T. Stamatiad, Perpssicius, cel ştiinţific-matematic prin I. Dumitriu, T. Popovici şi Ascaniu Crişan, al ştiinţelor umaniste prin prezenţa lui Şt. A. Doinaş, iar acţiunea scrisului, prin estetismul ei, trebuia să se dezvolte într-un limbaj înmlădiat de o diversitate de genuri.

Ceea ce a atras la Salonul literar a fost în primul rând creația. Element matriceal al noului, lirica de factură simbolistă era reprezentată prin Al. Stamatiad și Aron Cotruș, iar lirica în limba franceză era scrisă de Al. Macedonski și Marcel Romanescu. Însă studiile lui T. Vianu, circuitul valorilor, relațiile interculturale asigurate de traduceri, „Clăcașii” lui O. Goga în limba franceză de către Helene Văcărescu, ori cele ale lui Al. Stamatiad cu referire la Eminescu sau Baudelaire, literatura maghiară și cea italiană ating, parcă, un seismograf în publicistica vremii. Dacă, din punct de vedere factologic, ne referim la recontextualizarea câmpului literar sau al secvenței temporale, această apariție a Salonului literar, rămâne în literatura română un melanj de tradiționalism cu expirări simboliste, dar și cu accente de parnasianism, modele literare trecute la acel moment de istorie.

Grupul lui Al. Stamatiad a fost un efect al strategiei de reconstrucție culturală, cu o liber-legitimată înscriere într-un ansamblu al jocurilor culturale. A fost, de fapt, o schimbare, un nou, în literatura momentului, legitimat ca o mutație a valorilor. Numiți de Sorin Adam Matei grupuri de prestigiu, poeții Salonului, în cartea „Boierii minții. Intelectuali și români între grupurile de prestigiu și piața liberală a ideilor”, Ed. Compania, București, 2004, ei, dar și mentorul Al. T. Stamatiad înscriu o conexiune la valorile culturii europene. Deschiderea altor orizonturi prin practica lecturii, a traducerilor, a referințelor sunt efecte de real, arte poetice, de intenționalitate teoretică, iar relația operă-obiect devine relația operă-cititor, devine, de la estetică, retorică înmănunchiată. Asta, după ce, după Mircea Martin, literatura (ca învăluire, prin real, ireal, ficțiune, câmpul literar) este o componentă metaliterară în practica literară. Învăluirea și dezvăluirea, prin actul literar al creației, sunt asimetrice, dar, reciproce sau la Salonul literar, literatura a învăluit, dezvăluind, fixând, prin cuvinte, forme operante pentru autor sau cititor.

Vom urmări, în cele ce urmează, și alte judecăți estetice. În primăvara anului 1925, când Al. T. Stamatiad edita Salonul literar, fenomenul literar interbelic, de orientare simbolistă cu scurtul popas arădean, aduna în jur un grup cu o nestinsă dorinţă de afirmare, care să contribuie la armonizarea sufletului mulţimii. Sunt destule ideile şi întrebările dacă Salonul literar a fost o revistă simbolistă, mai cu seamă că Al. T. Stamatiad se declara un discipol epigon al lui Al. Macedonski. Oscilând între parnasianismul stamatidian şi instrumentalismul romantic macedonskian, Salonul literar a găzduit poezia simbolistă a lui D. Anghel, romantismul eminescian, poezia de sorginte socială a lui A.Cotruş, dar respingem ideea că revista a avut o orientare estetic-ideologică. Şi totuşi, prezenţa unor critici literari la revistă i-a impus o direcţie estetică cât o şcoală literară.

Criticul cu cea mai intensă prezenţă în paginile revistei a fost Perpessicius, sosit în Arad în 1919, coleg fiind cu profesorul de franceză, Stamatiad, care i-a solicitat să colaboreze la revistă cu materiale de critică literară. În „Înflorirea romanului”, publicat în nr. 4-5, 1925, pag. 33, Perpessicius considera că proza timpului se zbate într-o secetă literară, emiţând succinte păreri despre romanele „Ion”, „Întunecare”, „Venea o moară pe Siret”, „Două neamuri” etc. ca fiind opere ce urmau să umple un vid în literatura vremii. Într-un alt număr, Perpessicius semnează elogios Cronica Literară a salonului, cu referire la Aron Cotruş, V. Savel sau Stamatiad. Perpessicius a semnat şi foiletoane - Protecţionism cultural, nr. 7, pag. 62, îndemnând scriitorii să reflecteze asupra menirii lor sociale. În ultimul număr al revistei, Perpessicius semnează articolul „Câteva cuvinte despre Moise Nicoară”, unde regăsim amintiri sau materiale ca o platoşă de patrotism locvace, de un sentimentalism aparte.

Un alt critic literar, Eugen Lovinescu a publicat în nr. 3, mai, 1925, „Presa şi limba literară”, pledând pentru formara unei limbi potrivite nevoilor contemporane. La fel, Tudor Vianu a onorat revista arădeană, în nr. 4-5, pag. 35, cu două intervenţii, „Autoritate şi evidenţă” și „Două profesiuni de credinţă”, nr. 12, pag. 105, dar, aceste articole, ale criticului de-atunci, nu s-au ridicat la valoarea sa de mai târziu.

În ultimul număr al Salonului literar, nr. 12, 1926, G. Bogdan Duică semnează amintiri despre debutul său literar, cum de altfel, D. Nanu, Constantin Săineanu, Eugeniu Speranţia încearcă liric sau prozodic să ridice sau nu calitatea revistei. Cu toate acestea, neavând un critic literar stabil, cu un real spirit de selecţie, revista nu a rezistat pe piaţa literară, s-a retras în tăcere cu aceeaşi modestie, fără un program estetic, dar apariţia ei, chiar meteorică, e o virtute a vremilor.

Concluzii

După Salonul Literar al lui Stamatiad, în perioada 1986-1996, în paginile „Adevărului de Arad” apare Suplimentul Salonul literar, cu o redacţie formată din Florin Bănescu, Vasile Filip, Lavinia Betea, Emil Şimăndan, foto Marcel Canciu.

Ajunsă la 42 de ediţii, Revista Gutenberg, fondată odată cu Salonul Gutenberg, în 2008, prin grija Tipografiei Gutenberg, încearcă să adune în jur, fiind o grupare mozaicată, certe valori, talente şi slujitori de condei.

În concluzie, studiul nostru a încercat să puncteze evoluţia, atât a presei vremii, cât şi a preocupărilor de ordin literar, scăpate, probabil, din vizorul altor exegeţi. Mai cu seamă că avem datoria de a fi… Aproape de ei!

Florica R. Cândea

UZPR, filiala Arad