Primim spre publicare: „La Spitalul Județean Arad am fost tratată omenește”
Suntem tributari prejudecăților. Rezonăm mai ales la știrile negative, critice, pentru că ni se par mai credibile, mai aproape de realitatea bolnavă în care trăim, și care, din păcate, în timp, a devenit normalitate. Ne-am obișnuit să ne meargă prost, să nu funcționeze nimic, să ne fie greu, să avem piedici de tot felul, să mergem pe căi ocolite, să căutăm rezolvări neortodoxe la orice problemă am avea. Îi suspectăm pe ceilalți de rele intenții, de interese ascunse, chiar și atunci când totul e limpede și la vedere. Ne e mai greu să vedem și să spunem ce e bine, fiindcă ochiul ni s-a deformat critic de atâta vreme de când dărâmăm fără a pune ceva în loc, și mai e și riscul de a părea patetici sau interesați. Asumându-mi acest risc, vreau să mărturisesc aici despre oamenii adevărați pe care i-am întâlnit la Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad. Dintru început fac precizarea că nu lucrez în sistemul de sănătate, nu aș avea puterea să fiu în preajma celor care suferă. Trebuie să ai o anumită structură interioară pentru asta, și, mai ales, să ai vocație.
Ca orice om, când m-am îmbolnăvit, am avut nevoie de servicii medicale. Prejudecata m-a împins inițial către o clinică privată și am preferat să plătesc mai multe consultații, nu din snobism sau din convingerea că acolo sunt profesioniști mai buni, ci pentru că astfel, consideram eu, pot avea pretenția să se comunice cu mine. Investiția materială în sănătatea mea trebuia să fie direct proporțională cu investiția de încredere. Surpriza neplăcută a fost că medicul de aici m-a tratat superficial, m-a tras cu superioritate de urechi pentru neglijență și mi-a prezis un viitor sumbru, fără prea multe explicații și, mai ales, fără să mă privească în ochi. Adică, din subiect, am fost redusă la obiect.
La Spitalul Județean Arad am fost tratată omenește. Cei care nu răspund de viața unui om își permit uneori să facă greșeli. Aici însă, fără disciplină, rigoare, rezistență fizică și psihică, răbdare, precizie, și alte calități pe care eu, ca pacient, doar le intuiesc, te autoexcluzi. Deși am fost impresionată, nu am apreciat în mod special competențele profesionale ale întregului personal medical. E normal să-ți faci bine meseria pe care ai ales-o. Am apreciat însă modul în care au comunicat cu mine doctorii pe care i-am întâlnit – Ana Maria David, Bogdan Totolici, Liviu Firu, Andrei Ardelean – care mi-au strâns mâna, m-au privit în ochi și mi-au dat încredere. Asistenții, infirmierele, brancardierii sunt croiți pe aceeași structură bună: Cosmina Elena Miloș și Cristina Braiț de la blocul operator, care m-au încurajat, Nelu, brancardierul care a intrat a doua zi în salon să mă întrebe „cum se simte doamna”, asistentele, cu un zâmbet permanent înțelegător și care, aflând că vreau să le mulțumesc scriind ceva pozitiv despre ele, nu și-au spus numele „fiindcă nu contează, scrieți așa, în general, despre toți”, sau infirmierele, discrete, când era nevoie de liniște, sau comunicative, când era nevoie susținere.
Nu am avut un regim special. I-am auzit pe oamenii aceștia vorbind cu mai mulți pacienți. Nu se prefac, așa sunt ei.
Știu că sistemul de sănătate de la noi e blamat, că doctorii sunt judecați mereu și acuzați că nu fac mai mult, că tot felul de personaje, mai mult sau mai puțin pricepute, își dau cu părerea despre sănătate, ca și despre învățământ, despre fotbal sau despre vreme. Nu pot să mă raportez decât la propria experiență, deci nu voi generaliza, dar când trăiești mai multe zile într-un loc, îi simți ritmul. La Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad ritmul este dat de inimile oamenilor pe care mă bucur că i-am întâlnit.
Cu recunoștință, o pacientă