Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad a încheiat anul 2018 cu o premieră extrem de interesantă şi corelată cu zilele noastre. Este vorba despre spectacolul „Aici, Acolo” (de Mihai Ignat), în regia lui Alexandru Maftei şi scenografia Gabriellei Spiridon, adus pentru prima dată în faţa publicului sâmbătă seara de la orele 19:00, la Sala Studio.

                Textul autorului Mihai Ignat dispune de o nominalizare la Uniter în anul 2011 şi porneşte ca premiză dramatică de la multiplele cazuri de familii destrămate din cauza exodului naţional la muncă în străinătate.  În cazul de faţă, focusul cade pe întoarcerea din Italia a unei românce şi pe încercarea disperată a familiei sale de-a recontura legături familiale sustenabile. Mihai Ignat este actualmente unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi români contemporani în teatrele din România, piesele sale ca având numitor comun  conflictele puternice şi abordarea unor teme dureros de ancorate în realitatea românească.

            Regizorul Alexandru Maftei îşi concepe spectacolul ca pe un strigăt surd de durere, având în vedere că se raportează la o realitate specifică pentru mai bine de 4 milioane de români. Alege un text valoros ca potenţial teatral şi îşi ghidează actorii înspre a contura personaje puternice, fragile şi complexe; valorifică din plin potenţialul intimist al Sălii Studio, spaţiu care se dovedeşte şi de data aceasta o cutie de rezonanţă, acel spaţiu  în care emoţia scenică primeşte un feed-back pe măsură din partea spectatorilor.  

            Oana Kun o interpretează cu o sensibilitate  acută şi feminitate tandră pe Melania, care se întoarce acasă din Italia şi depune eforturi serioase pentru a repune la loc piesele de puzzle ce cândva păreau să stea la locul lor în familia sa. Melania se defineşte pe sine prin dragostea pentru oamenii importanţi din viaţa sa, vulnerabilitatea fiind parte din propria-i condiţie umană. Vulnerabilitatea sa este o matcă din care se nasc nu doar anxietatea sau neliniştea, dar şi compasiunea, iubirea, curajul de a lupta cu adversităţile. Actriţa conturează cu siguranţă de sine şi multiple nuanţe o femeie complexă, ce glisează permanent  între cu cei trei bărbaţi din viaţa sa: soţul, tatăl şi fiul. Oana Kun îşi asumă total şi de o manieră profesionistă un personaj dificil, dublându-l de un discurs interior activ şi adaptabil, deschizând prin acest personaj puntea către o nouă etapă din parcursul său teatral: rolurile principale. Actriţa dovedeşte că îşi stăpâneşte foarte bine mijloacele artistice şi că este totodată pregătită pentru roluri mature, de prim-plan.

            Sorin Calotă îl  interpretează pe Liviu, soţul Melaniei ce decade odată  cu oraşul acela în care nu mai aterizează nici muştele şi care zi după zi se pustieşte tot mai tare. El trăieşte o viaţă second hand cu gust sălciu, fiind neglijent total la igiena emoţională  a familiei sale; acumuleză an după an un pachet de experienţe ce-l dezumanizează, se complace în a se afla pe lista interminabilă de rebuturi sociale. Ajunge un soţ dificil şi incapabil să devină realmente capul familiei, evadează mereu din calea asumărilor bărbăteşti. Pendulează între lâncezitul în faţa televizorului cu berea în faţă şi reproşurile lipsite de tact faţă de Melania, dându-i astfel un exemplu deficitar fiului său, contrariat să-şi vadă tatăl într-un never ending spleen şi vacuum identitar.

            Ovidiul Ghiniţă îl creionează cu dramatism veritabil pe Tudor, tatăl Melaniei, aflat într-un etern borcan cu melancolie. Acesta trăieşte doar din amintiri, pe post de mecanisme defensive şi nutreşte regretul că nu mai este la vârsta la care să mai poată ajuta familia, financiar sau moral. Personajul târâie după sine un bidon de gunoi în care azvârle compulsiv diverse lucruri, simbol aferent pentru alterarea graduală şi ireversibilă a relaţiilor familiale. Senilizarea sa hiperactivă se vădeşte o fugă din calea unui prezent cu neputinţă de gestionat optimist, lumea trecutului devenind pentru el un fel de panaceu.

            Amalia Huţan compune foarte bine un rol de travesti, jucându-l pe Gelu, adolescentul familiei, aflat în imposibilitatea de a-şi găsi confort afectiv de durată în părinţii săi, ce fie pleacă departe şi îl văduvesc emoţional (mama), fie sunt prezenţi dar nu îşi iau în serios ipostaza de părinte (tatăl). Amalia stăpâneşte bine tabloul psihologic al personajului său masculin, pendulând lejer între ipostaze precum lipsa unei stimulări de calitate a tanărului, teribilismul adolescenţei ca etapă tranzitorie sau tristeţea de a fi parte dintr-o familie disfuncţională, incapabilă să îi fie reper sănătos pentru dezvoltarea sa ca adult.

            Florin Covalciuc aduce o pată de culoare cu al său Filip, fostul coleg de liceu al Melaniei. Personajul lui de tip contrapunct îşi maschează tristeţea existenţială prin veselie, ironie şi ataşament evitant, dovedind că, spre deosebire de celelalte personaje, când viitorul vine peste tine, probabil e mai înţelept să te împrieteneşti cu el decât să-i întorci spatele. Face paşi sfioşi înspre Melania, din dorinţa de-a redescoperi o femeie care să-i ofere şi lui un sens ca bărbat şi să-l repună pe un făgaş emoţionalo-sexual mult dorit. Refuză să se dizolve în ritmul nebunesc al vremurilor, chiar dacă-şi sacrifică existenţa în urma deciziei sale resemnate.

            Spaţiul scenografic semnat de Gabriella Spiridon dispune de acea versatilitate necesară unui astfel de text, fiecare cameră sau spaţiu din locuinţa familiei fiind exploatat în mod echilibrat în economia de ansamblu. Încăperile sărăcăcioase şi perimate vizual oglindesc limitele insurmontabile specifice personajelor, conturând ca spaţiu de joc mici felii de viaţă pentru decăderea lor.  Light-design-ul elaborat de Lucian Moga şi Cornel Dume sporeşte intensitatea emoţională a diferitelor scene, maximizează intimitatea altora şi  deopotrivă estompează lin trecerile de la un moment artistic la altul. Personajele se conturează mai puţin din lumini puternice, cât din umbre introspective, tonuri stinse, anticameră a lumii lor interioare.

            Premiera arădernă „Aici, Acolo” dovedeşte cu prisosinţă că un text dramatic de calitate şi optim ales conduce la un spectacol foarte reuşit, sensibil la contextul social proxim al spectatorilor. Demersul întregii echipe este unul inteligent, non-tezist şi merită astfel a fi vizionat, fiind  adevărat exemplu  de  energii artistice  ce funcţionează echilibrat şi la unison. Mai mult, spectatorii se vor bucura în special de  prezenţa delicată a actriţei Oana Kun, aflată poate prima dată într-un rol de o asemenea amploare, dezvăluind, iată, potenţialul său teatral emoţionant.

Emanuel Cotuna