Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad continuă seria surprizelor pregătite spectatorilor pentru stagiunea 2017-2018. Astfel, sâmbătă seara, de la ora 19, sala studio a găzduit premiera Tatăl, pe textul Le Père (The Father),  aparţinând cunoscutului dramaturg francez Florian Zeller, regia fiind semnată de tânărul regizor Radu Iacoban, deopotrivă actor şi dramaturg.

            Povestea pleacă de la realitatea tristă a lui André, un bătrân lovit de demenţa specifică vârstei înaintate, un apanaj specific, din păcate. Construcţia tratează modul în care acesta se raportează într-o manieră tot mai dezarticulată la trei persoane esenţiale din jurul său, mai cu seamă la modul în care reuşeşte să interacţioneze cu trei oameni sănătoşi: fiica sa, Anne, iubitul acesteia, Pierre şi Laura, infirmiera personală.

            Ovidiu Ghiniţă  realizează un personaj deosebit de puternic: André, bătrânul care pe zi ce trece se rupe tot mai mult de realitatea interioară şi exterioară. Demenţa pune stăpânire pe aceasta într-o manieră frapant de ireversibilă, făcând normalitatea personală să se dizolve tot  mai acut. Deconstrucţia mintală a lui André ca fiinţă umană, ca bărbat, este surprinsă multifaţetat de Ovidiu Ghiniţă. Actorul punctează cu o inteligenţă emoţională crescută tot eşafodajul deconstrucţiei patologizate a unui psihic cândva funcţional, fiind concentrat realmente în a jongla cu nuanţele şi particularităţile personajului. În raport cu fiica sa, Anne, el devine reactiv, confuz şi morocănos de cele mai multe ori, umilit fiind să intre în pielea unui copil ce are nevoie de ajutor; când vine vorba de Pierre, se teme de el şi de furia sa mocnită, simţindu-se în pericol în faţa unui (aparent) străin care nu-i poate pricepe condiţia. O relaţie mai firească are în schimb cu Laura (Iulia Dinu/Oana Secară), infirmiera personală; în faţa ei reînvaţă să flirteze, să tachineze, să discute cu voioşie şi chiar să aibă tranzitorii insert-uri de luciditate.

            Roxana Sabău revine în forţă cu personajul Anne, fiica lui André. Cu prilejul acestui spectacol, Roxana intră cu asumare într-o zonă de maturitate profesională, făcând dovada că rolurile de acest tip o pun mai bine în lumină artistică, dându-i ocazia să-şi dezvolte modalităţile de expresie scenică. Anne, în interpretarea actriţei, reprezintă o fiică ajunsă în cumplita ipostază de a fi împărţită sufleteşte pe de-o parte între dragostea şi respectul faţă de tatăl său, care are nevoie de coagularea eforturilor sale şi, pe de altă parte, de timpul acordat relaţiei cu Pierre, partenerul său. Femeia este (sur)prinsă între ipostezele de iubită şi fiică şi glisarea permanentă îi provoacă lupte interioare tensionante. Roxana Sabău depune un efort scenic susţinut pentru portretizarea acestui personaj complex, iar rodarea în pielea lui Anne îi va permite să se aşeze în rol de o manieră evolutivă, personajul având şanse să devină un adevărat reper calitativ pentru traiectoria sa actoricească, după ce depăşeşte barierele premierei.

            Andrei Elek îşi face apariţia în Tatăl într-un rol substanţial ca posibilitate de desfăşurare teatrală, actorul făcând în ultimii ani o binevenită trecere înspre personaje teatrale complexe şi dinamice. El ni-l înfăţişează cu acest prilej pe Pierre, parternerul de cursă lungă din viaţa lui Anne. Un bărbat care-şi iubeşte femeia, însă devine gelos pe nevoile tot mai consumatoare de timp şi energie ale tatălui afectat de demenţă. Lui Pierre îi este greu să devină secundar ca prioritate în viaţa lui Anne, de aici şi ocazionalele accese de furie sau violenţă fizică asupra lui André sau vorbele dure aruncate partenerei sale, care, în ciuda obligaţiilor ei indezirabile, îl iubeşte şi este dispusă să traverseze alături de el perioada aceasta din viaţa sa. Andrei Elek dispune de premise scenice bune pentru personaj, însă trebuie să intre mai cu putere în teritoriul psihologic al lui Pierre, tocmai pentru a puncta clar raporturile sale ambivalente cu André şi cu Anne. Probabil şi în cazul său, intrarea repetată în structura personajului îi va permite să şi-l asume într-un mod mai bine evidenţiat.

            Cadrul scenografic poartă semnătura lui Tudor Prodan, un colaborator constant al regizorului Radu Iacoban.  Camera de izolare cu pereţi din plexiglas constituie o veritabilă celulă claustrofobă de (auto)tortură pentru personaje, fiind un spaţiu de tip ermetic, circular. Scenografia relativ minimalistă se dovedeşte nu numai utilă în economia de ansamblu a spectacolului, ci este în acelaşi timp o metaforă-extensie exterioară a lui André, personajul sufocat  de schizofrenia multiplelor sale (pseudo)realităţi interioare/exterioare. Light design-ul lui Lucian Moga tuşează constant cu fineţe subtilităţile momentelor-cheie, devenind un personaj în sine, versatil, adaptat şi strict dozat, luminând (i)realităţile, umbrind durerile, jucându-se cu (supra)realul şi suprapunându-se peste harta emoţională a personajelor.

            Tatăl reprezintă o premieră reuşită a Teatrului Clasic, marchează per ansamblu o apariţie artistică sensibilă, având la bază un text ofertant, inteligent şi profund ancorat în realităţile zilelor noastre. Speranţa de viaţă a noastră creşte constant, deci automat patologiile de tip demenţă/Alzheimer ajung să aibă o incidenţă ridicată; contextul social în care predomină alimentaţia nesănătoasă, excesul de factori stresori, suprastimularea şi extenuarea permanentă face ca viitorii bătrâni să devină fiinţe suprauzate psihic şi existenţial.

            Cu toate că spectacolul de faţă empatizează cu suferinţa profund dezumanizantă a unor astfel de realităţi tangibile, regia lui Radu Iacoban se dovedeşte prea cuminte de cele mai multe ori şi uşor dezechilibrată, în sensul că accentuează în exces personajul André, făcând ca personajele celelalte să fie permanent eclipsate de focalizarea pe bătrân. Va fi o adevărată provocare pentru Anne, Pierre şi Laura să contrabalanseze focusul acesta excesiv odată cu maturizarea spectacolului, tocmai pentru ca publicul să  empatizeze la fel de mult şi cu drama celorlalte personaje. De altfel, ar fi fost dezirabilă o inventivitate teatrală care să exceadă cadrului relativ previzibil şi consecvent în care se petrece toată drama, existând momente în care Anna, Pierre şi Laura apasă pedala cu timiditate şi nu explorează momentele la deplina lor valoare, deşi structura dialogurilor le-ar fi permis-o. Cert este că Tatăl merită văzut, analizat, dezbătut, comentat, apariţia sa constituind un moment de sărbătoare teatrală pentru Arad.

Emanuel Cotuna