Comunismul a început și s-a terminat cu câte o perioadă de criză alimentară și se poate spune că românii au intrat și au ieșit din această cruntă perioadă a istoriei lor având în buzunar cartela pentru pâinea de fiecare zi.

Cele două crizele s-au întâmplat în anii 1960, respectiv, între 1982 – 1989, atunci când dictatorul Nicolae Ceauşescu, preşedintele Repulicii Socialiste România, a hotărât că România trebuie să scape de datoriile externe. Se spune că dictatorul a profitat, de asemenea, de un plan de alimentaţie raţională construit chiar de medicul său personal, Iulian Mincu. ”Alimentaţia Ştiinţific-Raţională, de asta s-a folosit Ceauşescu, în opinia lui poporul trebuia să mănânce sănătos şi cât mai vegetal, ceea ce nu era un lucru rău, doar că era doar un pretext, oamenii nu mai găseau nimic pe tejgheaua magazinelor”, explică istoricul Dan Falcan.

În alimentare tronau pasta de roşii, fulgii de creveţi vietnamezi, iar oamenii stăteau cu ore la cozi pentru gheare de pui, salam cu soia, peşte oceanic şi ”adidaşi” de porc. Erai salvat dacă aveai rude în alimentația publică sau pile la abator, Gostat, alimentară sau la Casa de comenzi. Criza devenise cronică în timp ce românii erau forţaţi să defileze, zâmbitori, pe stadioane.

Este doar o mică parte din peisajul sumbru al anilor '80, al unei Românii umilite prin înfometare, frig, beznă şi multă propagandă la televizor, radio și presa scrisă. „Era o singură televiziune, două ore jumăte, şi era parţial color. Adică, atunci când apărea nea Nicu era colorat, după aia era alb-negru. Aşa era televiziunea română, şi numai un singur program”, a povestit recent poetul Mircea Dinescu.

„Într-o ţară cu atâta pământ şi cu atâta bogăţie, nu, să ajungi să nu găseşti 1 kg de carne. Ştii că vine unu şi zice Aveţi carne? Nu, aici n-avem brânză, dincolo n-avem carne. Era o nebunie”, a mai spus Dinescu.

Fotograful Andrei Pandele este unul dintre puţinii care au avut curajul să imortalizeze era Ceaușescu a anilor 1970 și 1980. În perioada aceea, imortalizarea greutăților vremii, cum ar fi cozile interminabile la pâine, era considerată „o denigrare a realității socialiste" pentru care puteai face șase ani de închisoare. Pandele, acum în vârstă de 66 de ani, deține o arhivă cu peste 11.000 de fotografii care surprind viața comunistă în România, scrie vice.ro

“Când Ceaușescu a început să demoleze biserici și cartiere întregi, am vrut să imortalizez Bucureștiul pe care îl iubeam și care dispărea sub ochii mei. Nu era ilegal, dar era foarte dubios. În primul an și jumătate am avut vreo 30 de interpelări cu organele. Apoi mi-am dat seama că ceea ce au în comun polițiștii, criminalii și câinii e faptul că devin agresivi atunci când miros frica. Așa că mi-am schimbat atitudinea și am învățat să vorbesc cu poliția în așa fel încât să mă lase în pace. Am și aflat numele unori tipi sus-puși de care știam că se temeau. Aveam o legitimație de foto-jurnalist sportiv, fiind colaborator la singurele două publicații de acest fel din țară, și una de arhitect”, a povestit Pandele pentru vice.ro

Alte mărturii din iadul comunist

“Spre sfarsitul anilor '80 - in Bucuresti, cel putin - lumea aproape ca nu mai vorbea despre altceva decat despre dificultatile procurarii celor necesare vietii de zi cu zi si despre frustrarile aferente.

Imi amintesc cum odata am stat, mai bine de doua ceasuri, iarna, la o coada la oua si s-au terminat inainte de a cumpara si eu; am venit acasa plangand, cu impresia oribila ca-mi irosisem doua ceasuri din viata absolut degeaba, fara a izbuti sa contribui cu ceva la aprovizionarea familiei. Obsesia procurarii hranei prin sacrificiul ritualic al "statului la coada" ne isterizase pe toti.

Dar, pana la urma, nu era chiar totul neplacut. Din unele puncte de vedere, chiar duceam o viata mai sanatoasa decat multi adolescenti de azi. Duminica - singura zi libera din saptamana, fiindca aveam scoala si sambata -, cum la televizor n-aveam ce vedea, plecam la patinoar, iarna; la strand, vara; in parc sau "la baschet in curtea scolii", in celelate anotimpuri. Si ne distram, uitand de toate; spuneam zeci de bancuri - trei sferturi erau dintre cele politice, care erau si cele mai hilare - si radeam pana nu mai puteam.

Si uite asa, mai plangand, mai razand, au trecut 22 de ani de viata in societatea socialista, din care trebuia sa facem - dupa expresia repetata pana la saturatie in discursurile personajelor politice ale vremii - o societate socialista multilateral dezvoltata.

N-am mai ajuns pana acolo - din fericire - pentru ca a venit revolutia si, in loc sa construim in continuare socialismul, ne-am apucat sa (re)construim capitalismul, ceea ce facem si in momentul de fata”. Relatarea îi aparţine Mihaelei Stănescu (născută în 1967) şi a fost publicată de descopera.ro

“Nu vreau inapoi Comunismul. Sunt nostalgic doar dupa padurile copilariei mele...

Pentru mine, Revolutia din '89 (pardon, lovitura de stat mascata de moartea si suferintele a mii de romani nevinovati) a venit pe cand aveam taman 13 ani jumatate. Prin urmare, o buna parte din copilaria mea s-a petrecut in perioada socialist-comunista a Romaniei; am prins ultimii ani din regimul lui Ceausescu.

Despre perioada neagra a stalinismului, aveau sa-mi povesteasca, tristi, bunicii; imi aduc aminte si acum sudalmele crancene ale bunicului meu (Dumnezeu sa-l odihneasca!) la adresa sacalilor rosii care i-au luat cu forta caii, vacile si alte animale la colectiv. Cine ii mai pastreaza in memorie pe taranii autentici, cunoaste relatia indescriptibila pe care o aveau acesti oameni absoluti cu animalele din ograda.

Dupa cum se poate vedea din fotografia alb-negru de mai jos, facuta acum multi ani, nu am scapat nici eu de cravata rosie atarnata de gat. Ca orice alt copil din generatia mea, am frecventat si organizatia micilor cercetasi ai regimului comunist, denumiti pompos si total aiurea, Pionieri... de parca activam in domenii de pionierat ale stiintei si cunoasterii sau exploram cine stie ce taramuri ascunse?!

Sincer va spun, ma incearca un serios sentiment de nostalgie cand imi aduc aminte de perioada aceea. O fi din cauza ca se suprapune cu anii frumosi ai copilariei, nu stiu ce sa va spun....

Parca pe atunci oamenii erau mai buni, mai destepti, mai uniti, mai frumosi si chiar mai aproape de Dumnezeu, in ciuda ateismului oficial propagat cu aplomb peste tot. Nu erau atat de disperati dupa avere si faima, precum dezorientatii din prezent. Nu erau atat de grabiti. Nici nu erau cretini, analfabeti, dezaxati sau mitocani, cum sunt - in opinia mea - majoritatea romanilor din zilele noastre.

Nu aveau 80 de canale TV, sute de reviste si ziare, nu exista Internet. Prin urmare, vroiau, nu vroiau, mai deschideau o carte, mai vedeau un spectacol de teatru, macar din plictiseala decat din convingere, si tot era un lucru bun la final. Fara atat de mult stres si factori externi deranjanti, erau obligati sa-si vorbeasca si sa se priveasca mai mult. Alt aspect pe care azi, din nefericire, l-am pierdut. Aceasta este insa o alta poveste, si va spun ca mi-ar lua pagini intregi daca intru in ea.

Una peste alta, ca tot e la moda sa regreti ceva din perioada vechiului (Oh, Doamne, cum au trecut 20 de ani?) regim, eu regret aerul de atunci. Era mai curat. Nu existau atatea masini care sa ne ucida si sa ne imbatranesca incetul cu incetul, cum se intampla azi. Si inca un aspect care vad ca scapa tuturor, nostalgici sau nu:

Oameni buni, pe atunci, Romania avea inca o Natura relativ intacta. Muntii si dealurile erau impadurite, existau zone salbatice, unde te puteai delecta cu aparitia fugara a animalelor salbatice. Cand ma uit la halul in care a ajuns astazi mediul ambiental al Romaniei, regret din tot sufletul perioada in care vana doar Ceausescu si acolitii sai, iar vilele si casoaiele care apareau in rezervatiile naturale tarii, se puteau numara pe degetele mainilor. Atat. Sper sa fiu iertat si inteles... Relatarea îi aparţine lui Nicu Pârlog (născut în 1976) şi a fost publicată de descopera.ro.

Sursa evz.ro