P(r)oza zilei: Miros de parazit. Cu biroul de lucru în pivnițele PSD-ului Arad.

Cu aproape trei luni înainte ca Academia Americană de Film să acorde celebrele premii OSCAR, eu am apucat să văd de două ori filmul sud-coreean ”Parazit” (mulțumesc, Cinema ARTA!) și, după prima proiecție deja, am și scris pe site-ul www.arq.ro o cronică https://www.arq.ro/timp-de-trei-seri-festivalul-filmului-de-la-cannes-s-a-mutat-la-arad/30238 în care susțineam că filmul acesta este o capodoperă, ce va marca istoria filmului de artă contemporan. Și, probabil că, influențați de site-ul arq.ro (glumesc!) criticii americani de film au onorat ”Parazit” cu 4 (patru!) premii OSCAR, când, în mod tradițional, de-a lungul anilor s-a acordat doar câte un singur premiu la categoria ”Cel mai bun film străin”, unde concura ”Parazit”.

Mă credeți sau nu, dar ”Feelingul” (intuiția) meu s-a bazat pe metafora ”mirosului de subterană”, pe care-l emanau (oribil cât de mult s-a depreciat sănătatea verbului ”a emana” după Revoluția română !) PARAZIȚII, adică (pentru cei ce nu au văzut încă filmul) familia de boschetari ce locuise înainte într-un subsol insalubru și care nu mai putea scăpa de acel miros damnat nici acum, când trăiau și munceau, fără a li se cunoaște originea (acesta este nucleul epic al scenariului filmului!) în casa unui miliardar sud-coreean.

Un MIROS de care, probabil, fără să ne dăm seama, nu reușim să scăpăm nici noi, românii, mai ales cei născuți și crescuți în cavernele societății comuniste și de unde, odată scăpați la lumină și primiți, de voie, de nevoie, în marea familie europeană, cu izul năravurilor noastre de pivniță cu tot, numai gradul înalt de civilizație și empatie îi impiedică pe occidentali să strâmbe fățiș din nas la apucăturile noastre subterane ...

... mă rog, în ceea ce mă privește pe mine, eu înțelegeam al dracului de bine acel MIROS, căci în perioada 2002 - 2004, când lucram ca și paznic de noapte la Cimitirul Pomenirea, unde și locuiam și vagabondam toată ziua prin cartiere și cunoșteam toate bodegile, unde se putea mânca o ciorbă la preț redus după ora 18,00 și știam de la oamenii străzii toate cișmelele Aradului, de unde se putea bea apă gratuit (de aceea am fost oripilat câțiva ani mai târziu, când directorul ziarului ”Adevărul de Arad”, Mircea Dorgoșan, mi-a cerut să scriu un articol, în care să cer desființarea acelor cișmele, la care, vezi Doamne, se adapă oamenii fără adăpost și consumă ca niște boschetari nenorociți apa plătită de contribuabili!), ei bine, în acea vreme un prieten pensionar, Ioan Lovin, mare iubitor de literatură și cenacluri și care muncea ca și om de serviciu la sediul județean al Partidului Social Democrat de pe B-dul Revoluției, mi-a pus la dispoziție cu generozitate pivnițele partidului de gurvernământ, care partid mă repatriase abuziv pe mine, un apatrid, înapoi în România, după 10 ani de stat în Germania, (dar asta-i altă poveste, a cărei povestire o voi scrie cu altă ocazie) și care conducea pe atunci destinele țării și ale municipiului, prin primarul Dorel Popa mi se pare.

Ei bine, în acea pivniță imensă, ce se întindea pe sub toată clădirea PSD - ului, mi-am instalat, ajutat de nenea Lovin, un birou și o canapea (aruncate de partid la gunoi) și acolo mă lăfăiam toată ziua, citind și scriind article și povestiri. Articolele mi le publica (pe bani buni!) cotidianul ”Adevărul de Arad”, iar povestirile le citeam la cenaclul ”Lucian Blaga”, patronat de Filiala Arad a USR (Uniunea Scriitorilor din România) și, uneori, mi se publicau (și plăteau bine de tot!) în revista litarară ”Arca”. Însă MIROSUL acela rece și înțepător, de mucegai și igrasie, pe care îl respiram toată ziua, ca preț al libertății mele de singur stăpânitor al subteranelor PSD ARAD, nu numai că mi se îmbibase în haine, dar parcă îmi pătrunsese cumva și sub piele și cred că mi se însinuase și în creier, căci ajunsesem de la o vreme să nici nu îl mai simt.

În schimb observam la oamenii cu care intram în contact, chiar și la cei la care mergeam împreună cu nenea Loghin la un ciubuc, să le tăiem o căruță de lemne sau să le descărcăm o mașină cu saci de cartofi, că, atunci când ne serveau cu o gustare sau o cafea, erau intrigați de ”damful meu de grotă urbană” și, chiar dacă nu ziceau nimic, mă priveau cu o repulsie și o greață abia mascate și probabil că își imaginau că dorm prin cavourile din Cimitirul Pomenirea.

Și singura persoană care se purta pe atunci firesc cu mine și pierdeam împreună ceasuri nenumărate, discutând prin cafenele despre tendințele literaturii române contemporane și mă ajuta să recuperez handicapul celor 10 ani cât am lipsit din țară și nu știam despre noile nume din viața literară decât din târgurile de carte de la Leipzig și Frankfurt, ba m-a mai și vizitat de vreo două ori în vastul meu birou de lucru din pivnițele PSD-ului, era minunata poetă Lia Faur, căreia îi eram adânc recunoscător, ba chiar o idolatrizam pentru cât de firesc se poartă cu mine, marginalul.

Iar astăzi, când după 20 de ani, ne-am revăzut la Târgul de Crăciun al Aradului și am băut un pahar de vin fiert și o cafea împreună și ne-am amuzat copios de acele vremuri romantice, venind vorba despre recenta epidemie de Coronavirus, Lia mi-a mărturist că ea este imună la așa ceva, deoarece făcuse în copilărie un fel de Covid și, de altfel, de atunci ea nici nu mai are MIROS.

P(r)ozeur: Vasile de Zarand