În această tot mai agresivă și mai obsedantă nebuloasă, că este local sau regional, clasic ori hibrid, nuclear sau cibernetic, de ocupație ori, pur și simplu, de uzură, războiul reprezintă Răul Suprem al noului mileniu. Este, de departe, marele pericol. Un atentat la viața, viitorul și verdele planetei. Așadar, sunt vremuri complicate în care, ca de atâtea ori în istoria noastră, de slujitorii bisericii și de serviciile lor, e mare trebuință. N-avem dreptul și, ca atare, nu vom uita nicicând că pustnicii munților, stareții și duhovnicii mânăstirilor, episcopii și mitropolitul țării au fost, în vremurile grele, sfetnicii de încredere și miniștrii de taină ai domnitorilor noștri. Au fost iluminiștii și iluminații noștri. La fel, tiparnițele și atelierele de copiat manuscrise – Cazanii, Liturghiere  și Psaltiri – de pictat icoane și iconostase sau de țesut broderii cu fir de aur au fost „sorbonele” și academiile de arte frumoase, au fost ctitorii admirate și unanim recunoscute, toate valabile și astăzi.

Este foarte adevărat, n-am ridicat în timp, ca alții, domuri, bazilici și mari catedrale, în schimb, am avut mai mereu, în fruntea bisericii străbune, personalități puternice și de ispravă. Cărturari de excepție, cunoscuți și recunoscuți prin maniera în care au păstorit credincioșii și au patronat bunul mers al bisericii. Au făcut-o cu dăruire și cu dreaptă credință. Cu pricepere și cu iubire de oameni. De oameni și de Dumnezeu. Și asta, începând cu mitropoliții Varlaam și Dosoftei, cu Sfântul Antim Ivireanul sau Damaschin al Râmnicului, dar și cu alții mai noi, ca Antonie Plămădeală sau  Bartolomeu Anania, ca să ne amintim doar de câțiva. Acum, de astă dată, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Malraux, de astfel de Oameni e trebuință mai mare ca oricând. De ei, de prestigiul și de armele lor: credința, condeiul și cuvântul. Că este așa, argumente există, iar dovezile sunt pretutindeni. Și la îndemână. Din fericire, la noi, cu prisosință. Instituție fundamentală, organic legată de ființa statală a poporului român, Biserica este o omniprezență semnalată (caz unic!) până și în textul Imnului Național: „Preoți cu crucea-n frunte, că oastea e creștină” (strofa 11) A fost atunci, dar e și acum.

Ca să rămânem totuși, aci, la noi acasă, ședința festivă din data de 5 octombrie ac, în care i s-a decernat titlul de Cetățean de Onoare al Județului Arad ÎPS Dr. Timotei Seviciu, este un proaspăt, fericit și concludent exemplu. De colaborare și comunicare interinstituțională. De apreciere, recunoștință și respect reciproc. În fond și pe fond, înalta distincție conferită este o recunoaștere a rolului, a realizărilor și reușitelor pe care ÎPS Părinte, în cei patruzeci de ani de arhierească slujire, cu vrednicie, cu competență și clarviziune, le-a început și dus la bun sfârșit, Catedrala Arhiepiscopală fiind una, dar cea mai importantă dintre toate.

Ședința festivă, desfășurată în Sala Marii Uniri, a fost onorată de prezența ÎPS Ioan – Mitropolitul  Banatului – un exponent și un Cavaler al românismului autentic; PS Sofronie – Episcopul Oradiei; PS Emilian Crișanul – Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Aradului; PS Ieronim – Episcopul Daciei Felix; PS Siluan, de la Episcopia Ortodoxă a Românilor din Ungaria.  De Iustin Cionca – Președintele Consiliului Județean Arad, de această dată, în calitate de gazdă. Au luat parte parlamentari și  lideri politici locali, universitari și cadre militare cu funcții de conducere, preoți și consilieri arhiepiscopali, credincioși și admiratori ai înaltului sărbătorit. Într-un cuvânt, un public numeros și elevat, divers și dornic să-și manifeste, prin actul de prezență, respectul și recunoștința față de una dintre personalitățile emblematice ale Aradului.

Cuvântul de LAUDATIO – adevărată operă de artă, o bijuterie omagială, rostită solemn într-un moment omagial, a fost citit de PS Sofronie – Episcopul Oradiei. A fost o sinteză cuprinzătoare, completă și complexă, a multilateralei și îndelungatei activități desfășurate de ÎPS. Dr. Timotei Seviciu, în calitate de cetățean și ctitor, de păstor și părinte spiritual. Redactată îngrijit, meticulos și metodic, Laudatio s-a ridicat cu brio la înălțimea discursurilor adresate noilor veniți sub cupola Academiei Române de altădată. Momentul a fost festiv și înălțător. O cură de sănătate intelectuală. Nimic în plus, niciun cuvânt în minus. Exact ceea ce Arhiepiscopul Aradului merita cu prisosință.

Personalitate puternică, cu carte și cu cărți, prieten dintotdeauna al bibliotecii, adept al studiului temeinic și partener statornic al condeiului, înaltul ierarh arădean și-a făcut o adevărată profesiune de credință din povața bătrânului Miron, cronicarul de odinioară. O temă de casă, de spirit și de cancelarie. Actuală la începuturile pastorației  Înaltpreasinției Sale, este la fel de valabilă, de validă și astăzi. S-o reproducem, fie și cu aproximație: citește cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală, căci nu ieste alta, și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă, decât cetitul cărților.   A citit mult, a studiat îndelung și scris cu folos, iar rezultatele se văd.

Apropiindu-mă de final, închei cu o mărturisire. I-aș zice de suflet. Am avut prilejul, dar și privilegiul de a participa la multe dintre evenimentele organizate de autoritățile locale sau de armată, fie cu ocazia Zilei Naționale, a Zilei Eroilor Neamului, fie la comemorarea unor fruntași ai românismului. Pentru mine, anonimul timid și tăcut, puțin credinciosul și participantul discret din mulțime, momentul forte al festivităților respective îl reprezentau serviciul religios oficiat, dar, mai ales, Cuvântul de învățătură adresat nouă, celor mulți și necunoscuți, dar atenți și interesați. Trebuie să recunosc, și o fac acum și aici. Era atâta maiestuoasă măiestrie în frumusețea mesajului transmis, încât mă copleșea cucernic. Îl ascultam pe ÎPS. Părinte, îl admiram și îl aplaudam în suflet. Tot timpul și de fiecare dată. Nu! Nu e un compliment, e o stare de spirit. O emoție de moment. Orator desăvârșit, ÎPS. Părinte reușea să spună mult în cuvinte puține. Dar întotdeauna, esența, adevărul și esențialul. Știut lucru, elocința este un dar. Un dar și un har. Este o artă a cuvântului. De aceea, îmi place să cred și cred până dincolo de convingere, că locul Înaltpreasfinției Sale este și va rămâne la masa Cuvântului care zidește. Acolo, în rotonda aprinsă a spiritului creștin ortodox. Acolo – revin, insist și repet – alături de marii episcopi ai Aradului, vrednicii de pomenire: Ioan Mețianu, Grigore Comșa, Andrei Mageru, Nicolae Corneanu, Teoctist Arăpașu și Visarion Aștileanu.  Așadar, respect și recunoștință Înaltpreasfințite Părinte!  

Valeriu Ilica