Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea Nașterii Domnului, în pragul sfârșitului și începutului de an, aduce în sufletele credincioșilor o bogăție de simțăminte, de la bucuria împlinirilor sau întristarea neîmplinirilor, la speranța mai binelui și dobândirea celor dorite în viitor, în legătura firească a vieții proprii sau obștești având credința puternică în ajutorul harului dumnezeiec.

Răbojul sau înscrierea gândurilor, cuvintelor și faptelor sau a tot ceea ce se simte ca și alte multe întâmplate în unitatea timpului și spațiului ajută memoria fiecăruia să cântărească totul între bine și rău, intuind răsplătirea după dreptatea lui Dumnezeu. Scrisul își are rostul în ținerea de minte spre înveșnicire, îndemnând la o cercetare lăuntrică fără a scăpa ceva din cele petrecute în măsura obișnuită firii omenești și, totodată, garantează că tot ceea ce înregistrează se înscrie și în cartea veșniciei de către Cel ce stăpânește toate. Iar pentru a împăca dreptatea divină cu milostivirea de care fiecare are nevoie, Fiul lui Dumnezeu Însuși S-a pogorât din cele înalte la cele de jos așa cum intonează imnul: ”Împăratul Cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a petrecut. Că din Fecioară curată trup luând și dintr-însa ieșind cu luarea Unul este Fiul îndoit în fire, dar nu în fețe. Pentru aceasta pe Acesta desăvârșit Dumnezeu și Om desăvârșit, cu adevărat propovăduindu-L mărturisim pe Hristos Dumnezeul nostru…”[1] Anul omagial în curs, ”al pastorației persoanelor vârstnice și comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești (psalți)” pe care îl petrecem cu ajutorul lui Dumnezeu, îndreptățește a recapitula modul în care alcătuitorii de cântări bisericești au compus cele privind ”ștergerea zapisului”[2], adică a înscrisului păcatului strămoșesc cum exprimă învățătura Bisericii sau a protopărinților neamului omenesc, prin neascultarea poruncii dumnezeiești de a nu gusta din pomul cunoștinței binelui și a răului. Faptul este preluat pentru ca participarea credincioșilor la sfintele slujbe să asimileze învățătura de credință și din frumusețea muzicii religioase închinate slăvitului praznic.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Într-o predică la Nașterea Domnului, referindu-se și la una dintre dovezile privind vremea acesteia, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: ”Este dovada scoasă din recensământul care se găsește scris în Evanghelii: ”s-a întâmplat, spune evanghelistul, că în zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Acest prim recensământ s-a făcut pe când stăpânea peste Siria Quirinius. Și au plecat toți să se înscrie, fiecare în orașul lui. S-a suit și Iosif din Galileea, din orașul Nazaret, în Iudeea, în orașul lui David, care se numește Betleem, pentru că era din casa și seminția lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria cu care era logodit, fiind ea însărcinată. Și s-a întâmplat pe când erau ei acolo, că s-au împlinit zilele ca ea să nască; și a născut pe Fiul ei Cel întâi născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, pentru că ei nu aveau loc în casa de oaspeți.”[3] Din aceste cuvinte este evident că S-a născut în timpul primului recensământ. Și cel care vrea să afle timpul în care s-a făcut recensământul, are putința să știe exact acest lucru, citind codicii care se păstrează de obște în arhivele Romei.”[4] Pe lângă trimiterile la scrierile sfinților părinți, imnografia bisericească a sărbătorii abordează pregnant menționarea recensământului într-o prelucrare ce atestă nu numai istoricitatea Mântuitorului, ci și viața și învățătura Sa. Astfel, dintre numeroasele imne concludente la tematică următorul intonează: ”Scrisu-s-a oarecând, cu bătrânul Iosif, în Betleem, Maria, ca cea din sămânța lui David, purtând în pântece sarcina cea fără de sămânță. Dar a sosit vremea nașterii și nici un loc de sălășluire nu era; și ca un palat frumos s-a arătat peștera Împărătesei. Hristos Se naște ca să ridice chipul cel mai înainte căzut.”[5] Înscrierea deci primește un sens mai larg, adică ea trimite și la genealogia Mântuitorului. Un alt imn sună așa: ”Când a fost vremea venirii Tale pe pământ, întâia înscriere a lumii s-a făcut; atunci ai voit să se înscrie numele oamenilor celor ce au crezut Nașterii Tale. Pentru aceea, o astfel de poruncă de la Cezarul a ieșit, că veșnica Ta împărăție, cea fără de început, s-a înnoit. Pentru aceasta și noi aducem Ție, Dumnezeului și Mântuitorului sufletelor noastre în loc de dar de bani bogăția teologhisirii celei drept credincioase.”[6] Textul, cu toată adâncimea sa, e grăitor de la sine, atât din punct de vedere istoric, cât și dogmatic. Se face trimitere la cel dintâi recensământ în marea împărăție romană cunoscută în vremea de referință și simbolizând Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Se provoacă, totodată, și trebuința cugetării în lumina învățăturii de credință, bazată pe Sfânta Scriptură și pe tâlcuirile părinților Bisericii, nu după propria înzestrare a fiecăruia. Dealtfel, și în imnografia praznicelor următoare se face precizarea de întărire a misiunii cuvântului dumnezeiesc. ”… și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului…”[7], înțelegând prin Cuvânt Persoana Fiului lui Dumnezeu. Continuând interpretarea imnelor, le ascultăm textele alese care, cu toată adâncimea lor, se fac înțelese, de pildă: ”August, ajungând singur stăpânitor pe pământ, a încetat mulțimea stăpănirii oamenilor; iar Tu întrupându-Te din cea Curată, s-a surpat mulțimea idolilor. Sub o împărăție lumească cetățile erau și neamurile au căzut într-o stăpânire a Dumnezeirii. Scrisu-s-au popoarele din porunca Cezarului; scrisu-ne-am credincioșii în numele dumnezeirii Tale, a Dumnezeului nostru Celui întrupat…”[8] Așadar, și aci este subliniată în contextul recensământului împărătesc vremea întrupării ca una ce a primit un nou sens, închipuind Împărăția lui Dumnezeu în care își înscriu numele credincioșii. În context se precizează și ecoul pe care cîntarea bisericească îl are în sufletele credincioșilor, ca de pildă în următorul imn: ”Cu robii Te-ai înscris, poruncii Cezarului plecându-Te, și pe noi, cei ce eram robi vrăjmașului și păcatului, ne-ai liberat Hristoase; sărăcind cu totul pentru noi și pe cel din țărână prin unire și îndumnezeire L-ai îndumnezeit.”[9] De asemenea și cântarea: ”Zicerile proorocilor acum s-au plinit, că Dumnezeul nostru vine să se nască din Fecioara Maria mai presus de cuvânt și rămâne precum a fost mai înainte de naștere…;[10]  după cum și alta referindu-se la redobândirea stării paradisiace: ”Pe mine, cel ce am ajuns străin prin călcarea poruncii, cetățean al cerului mă arată din nemăsurata Sa îndurare, Dumnezeu-Cuvântul, Cel ce S-a născut din Fecioara care nu știe de nuntă;” încă și următoarea” Dărâmatu-s-a acum și a pierit peretele cel din mijloc al vrajbei celei de demult cu venirea Ta în trup, Hristoase și sabia cea de văpaie dă dosul tuturor; iar din pomul cel de viață dătător al Edenului mă împărtășesc cu credință, arătându-mă iarăși grădinar al pomilor celor nemuritori.”[11] Colindele, într-o paralelă atrăgătoare cu imnele, nu scapă prilejul binevenit al sărbătorii spre a pomeni de recensământul din vremea Nașterii Domnului. O variantă a versurilor cunoscutei colinde ”O, ce veste minunată!” glăsuiește așa: ”Mergând Iosif cu Maria/la Betleem să se-scrie/ Într-un mic sălaș/lâng-acel oraș/S-a născut Mesia…” La fel amintește și colinda: ”Doamne, a Tale cuvinte care s-au scris mai-nainte/S-au plinit precum și scrie Moise la cartea întâie/ O minune!”[12] De remarcat legătura dintre cuvânt și scris. Cercetarea în domeniul scrierii arată că aceasta are origine sacră și se identifică cu omul. Ea este semnul manifestării Cuvântului.[13] Scrierea apare astfel ca un substitut al vorbirii, desigur pentru eternizare.[14] În cugetarea teologică socotim scrierea ”imprimare, pe o materie oarecare, a exprimării gândurilor sau a cuvintelor cuiva; este forma prin care oamenii și-au fixat ideile și descoperirile, pentru a se transmite generațiilor viitoare. Astfel, prin scriere sau scriptură se face aducere aminte de cei ce le-au scris și de faptele și evenimentele înscrise… Mântuitorul vorbește despre Scripturi. Sfânta Scriptură cuprinde cuvântul lui Dumnezeu; fiecare scriere sfântă este o mică scriptură. Toate laolaltă se numesc Sfânta Scriptură, iar cele scrise de apostoli și evangheliști alcătuiesc Noul Testament. Scrierile sfinte care cuprind Legea și proorocii alcătuiesc laolaltă ceea ce se numește Vechiul Testament. Ele poartă fiecare în parte și numirea de ”Carte”, iar împreună Biblia… Fiind selecționate ca inspirate și colecționate de Biserică, Sfintele Scripturi nu pot fi înțelese și interpretate corect decât de Biserică.”[15] Lămuritoare în această privință sunt Sfânta Evanghelie după Ioan și Cartea Apocalipsei, în care prologul privește Cuvântul lui Dumnezeu, iar încheierea se referă la carte.[16] Tot așa se poate vedea că ”Scripturile biblice nu există nici ele singure, ci pe de o parte, sunt doar urma scrisă a unui Cuvânt divin, viu, invizibil Care le inspiră și pe Care și Îl manifestă ca mărturie fără a se identifica niciodată cu ele, ci rămânând mereu deasupra lor, iar, pe de altă parte ele sunt întotdeauna ca într-o serie de cercuri concentrice în interiorul comunității mărturisitoare și interpretative a Bisericii și a Tradiției ei, precum și în interiorul culturilor și sufletelor celor care, deschizându-se, primesc prin ele pe Dumnezeu Însuși și întreaga realitate restaurată.”[17] Se înțelege mai bine această realitate prin simțirea și trăirea prezenței alcătuitorului unei scrieri de către cititorii ei.

Dreptmăritori creștini și creștine,

Zilele de Crăciun nu pot să scape din vedere pe nimeni. De aceea grija mai ales față de cei privați de bucuriile adevărate, cei vârstnici fără de familie și singuri, cei suferinzi sau ocoliți de posibilitățile multiple ale lumii trebuie să fie în obiectivul atenției celor îmbiați să exercite lucrarea unei adevărate filantropii. Desigur, că îndeosebi acest răstimp de sărbători sfinte trăit întocmai este cel mai potrivit pentru practicarea întrajutorării creștinești. Moș Crăciun, care pare câteodată uitat, el însuși nu-și întrelasă îndatoririle pe care le are din vremuri și de care s-a achitat cu prisosință. De cei mai mulți însă, este așteptat cu nerăbdare și îndeosebi de către cei mici și poate care învață scrisul spre a-i trimite răvașele stăruitoare. Biserica noastră, ca și în trecut, privește spre un nou an programat ”Omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginți”. Cler și popor, preoți și credincioși în bucuria Crăciunului cu dreptate vor proceda la practicarea întrajutorării spre ajungerea la țintele îndatoririlor creștinești, cu precădere cele față de frații și surorile în nevoie. Și nu doar de sărbători, ci în tot timpul următor. Sărbătoarea însăși îndeamnă la o înnoită lucrare în aria binelui obștesc din conștiință sinceră pentru înălțare sufletească și pentru a fi întocmai celor pe care Mântuitorul îi învăța așa: ”Dar nu vă bucurați de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri.”[18] În această atmosferă sărbătorească îndreptăm gândurile spre toți cei ce sunt una în rugăciune cu dorirea ca darurile materiale de care au părtășie toți să adauge și pe cele spirituale, care dau îndemnul la ceea ce îmbogățește legătura dintre oameni prin întrajutorare frățească, bunăvoință și pace potrivit mesajului îngeresc din noaptea sfântă, înscriindu-se astfel în cartea vieții, potrivit îndemnului apostolului neamurilor, sfântul Pavel.[19] Într-adevăr, înscrierea la care a ostenit familia sfântă spre Betleem să fie pentru toți și înscrierea numelor lor, în tot ceea ce reprezintă omenia, cu roadele ei. Tuturor cele mai alese urări. Amin!

Al vostru, către Domnul rugător și de tot binele doritor,

† TIMOTEI

A R H I E P I S C O P  al ARADULUI

Însemnare: Această Pastorală cu nr. 4100 / 2023, având titlul “ÎNTÂIA ÎNSCRIERE A LUMII” (din imnografia Praznicului) se va citi în fiecare biserică  parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

[1] Dogmatica Vecerniei, glas VIII;

[2] Rugăciunea Amvonului Liturghiei Sfântului Grigorie Teologul;

[3] Luca 2, 1-7;

[4] Cuvântări la Praznicce Împărătești, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în col. ”Izvoarele Ortodoxiei”,  București, 1942, pp. 4-5;

[5] Slava… Și acum… a troparului Înainteprăznuirii;

[6] Slava Laudelor Utreniei praznicului;

[7] Troparul Bobotezei;

[8] Slava… Și acum… a Vecerniei praznicului;

[9] Canonul I al praznicului, cânt. 5, stihira 2;

[10] Sedealna I a Utreniei Ajunului prăznuirii;

[11] Canonul Pavecerniței Ajunului praznicului, cânt. a 6-a, stih.3 și 5;

[12] Lângă ieslea minunată – Colinde și cântări de Crăciun, Ed. 3, Sibiu, 1998, p. 21;

[13] Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, București, Ed. Polirom, 2009, p. 822;

[14] Idem, p.824;

[15] Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, București, 1984, p. 433-434;

[16] Cf. Ioan 1,1 și 21, 25; Cf. Apocalipsa 1, 3 și 22, 19;

[17] Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Ed. Deisis, 2008, p. 74;

[18] Luca 10, 20;

[19] Luca 2, 14; Filipeni 4, 3;

Sursa foto: Sursa foto: arhiepiscopiaaradului.ro