Săptămâna trecută a făcut valuri în presa culturală mondială demisia din funcția de profesor de teatru la Columbia University (New York) a unuia dintre cei mai cunoscuți regizori de teatru și operă din lume și anume românul Andrei Șerban.

Maestrul a povestit pentru mass-media că gestul lui se datorează faptului că a refuzat să admită ca o tânără americancă de 18 ani, care în urmă cu trei ani își făcuse operație de schimbare de sex și devenise din ”el” o ”ea”, să poată interpreta rolul Julietei din celebra piesă shakesperiană. Și de aici a intrat într-un conflict deschis cu decanul facultății, o feministă pătimașă și atunci regizorul a optat să-și prezinte demisia, decât să admită ceea ce i se părea lui imposibil, adică faptul că un transsexual poate să o joace convingător pe pubera Julieta.

(Fac o paranteză pentru a reaminti cititorilor că, întrebat odată cum de îi reușesc roluri cu personaje atât de verosimile, Klaus Kinski a răspuns scurt: ”Eu nu  joc, eu sunt”! ”Ich spiele nichts, ich bin”!).

Ce s-o fi întâmplat oare cu Andrei Șerban, revoltatul care în anii 80-90, mergând pe urmele învățătorului său, Peter Brook, experimenta fără prejudecăți, uimind metropolele culturale ale planetei!? A îmbătrânit, e depășit, sau, poate, pur și simplu, de la un moment încolo creierul omenesc refuză să mai accepte schimbarea, noul? Ca și cum de la o anumită vreme, o nouă paradigmă, un nou ”Weltanschauung” (Privire, concepție asupra lumii) devine prea mult pentru mintea unui om și el simte că, instinctiv, trebuie să îi întoarcă spatele viitorului, spunând PAS, adică mai departe puteți continua, dar fără mine.

Ei bine, tocmai unei astfel de provocări înceară să-i răspundă comedia postmodernă pusă în scenă la Arad de regizorul Ștefan Lupu, pornind de la textul lui Claudiu Sfirschi Lăudat.

Distribuindu-l pe Zoltan Lovas în rol de povestaș, regizorul o poartă (introducând-o în lumea noastră printr-o Poartă Stelară) pe Scufița Verde prin pădurea sufletului omenesc a secolului XXI, o pădure defrișată, electrică, care și-a pierdut astfel rolul inițiatic, avut pe vremea Scufiței Roșii și a devenit acum o pădure labirintică, unde precum în orice labirint care se respectă, NOUA scufiță se confruntă cu probleme NOI, cu NOI probe ale labirintului minții lui Homo Sapiens: astfel, căpcăunul coșmarurilor copilăriei noastre (și a lui Andrei Șerban) și-a făcut acum o operație de sex și a devenit o Zână (bietul Freud s-o fi întrebat de acolo de după un nor, de unde a vizionat spectacolul, că doar sexul e cel care face diferența dintre un căpcăun și o zână!?), Albă ca Zăpada are 7 pitici ... pe creier și așteaptă bovaric un prinț, care să o iubească dezlănțuit, până ce i-o sări mărul din gât, Cenușăreasa a devenit lesbiană și, desigur, încearcă să o seducă pe Scufița Verde, iar teribilul lup, cel de care se temea cândva toată pădurea și, mai ales, fata, a ajuns acum un poponar inofensiv, un homosexual preocupat mai mult să se epileze și să-și injecteze botox în obrăjori. Și povestea demitizării basmelor copilăriei noastre continuă într-un ritm drăcesc și cu un umor nebun, în această comedie electrizantă, interpretată ca în transă de către actorii Teatrului Clasic Ioan Slavici.

Privindu-i pe Zoltan Lovas, Cecilia Lucanu-Donat, Alina Vasiljiević, Oana Kun, Angela Petrean Varjasi, Robert Pavicsits, Carmen Vlaga Bogdan, Andrei Elek, Ștefan Statnic, Marian Parfeni și Carmen Butariu cu câtă naturalețe și bucurie joacă și dansează chiar că îți vin în minte spusele lui Kinski, că ei nu joacă, ci, de fapt, chiar sunt acele personaje.

Spre ce se îndreaptă lumea (teatrului) în acest început de Mileniu III nu cred că prea știe cu adevărat nimeni, căci numai în acești primi 19 ani de după  2000 s-au petrecut atâtea schimbări, cât în întreg secolul XX, de la computerele personale, la nanotehnologie și inteligența artificială, ce ne modifică uluitor viața de la un an la altul și probabil că nu este atât de departe timpul când o ființă umană (adică o formă de inteligență pe suport biologic) se va căsători cu un ”robot” (adică o formă de inteligență pe suport de siliciu). Însă, pentru a înțelege cu adevărat aceste neverosimile (deocamdată) opțiuni, va trebui mereu să existe cineva care să le descifreze și să spună lumii poveștile lor. Iar teatrul de mii de ani tocmai asta face.

 Și asta a făcut și aseară, la deschiderea celei de a XXV-a ediții a Festilalului Internațional de Teatru Clasic de la Arad, cu premiera ”Scufița Verde”. Și a făcut-o cu real succes, cum nu îmi amintesc ca de la ”Iubirea Fedrei” (regia Mihai Mănuțiu) să o mai fi făcut.

Vă recomand deci cu bucurie acest spectacol, care cu siguranță va face carieră națională și la care o să râdeți cu lacrimi, chiar dacă până la urmă o să cădeți puțin și pe gânduri.

Căci, întotdeauna, TOLERANȚA pretinde nu numai empatie, ci și un incomod efort de gândire !!!

Vasile de Zarand 

P.S. Duminică, 13 martie - 2022, ora 18,00, spectacolul ”Scufița Verde” se va juca din nou în Sala Mare a teatrului arădean !!!

P.S.S. Acest spectacol a avut premiera la începutul lunii noiembrie a anului 2019, cu prilejul deschiderii celei de a XXV-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru Clasic de la Arad !!!