P(r)oza zilei: Habibi

Deci, aterizând eu în multiculturalul Düsseldorf în preajma sfintelor sărbători ale Crăciunului, am fost confiscat pe dată de către nepotul meu, doctorand în filosofie la HHU și de către soră-mea, frizeriță și amândoi au ținut morțiș să-mi arate ei mie, ba Heinrich Heine Universität, cu toate campusurile sale, cu pinacotecile, muzeele, librăriile și galeriile de artă ale orașului, ba saloanele de înfrumusețare și magazinele de prezentare vestimentară ale urbei.

Sigur că m-am pozat fericit la umbra statuii poetului Heinrich Heine, sau am admirat în extaz un tablou de Dürer, ce și-a păstrat apoi zile întregi engrama în creierul meu, sau mi-am cumpărat entuziasmat o pereche de cisme Gucci, la preț redus, normal, căci azilantul din mine, care a trăit 10 ani pe plaiuri teutone, nu putea rata ocazia, numai că visul meu cel mai intim, de burlac înrăit, era să vizitez și niște străzi mai extravagante, unde știam a dracului de bine că manechine însuflețite îți fac languraos cu mâna din vitrine, poftindu-te  ispititor la o partidă de ... neuitat.

Și amintirea acelor manechine m-a dus automat cu gândul, ca madlena pe Proust, în urmă cu 30 de ani, când trăiam ca și apatrid, tolerat (de voie, dar, mai ales, de nevoie!!!) de către autoritățile germane, în landul vecin, Saxonia Inferioară.

Locuiam pe atunci în Bruchmüllen, un sătuc pricăjit situat pe granița landului,  într-o casă ieftină, cu trei etaje și mansardă, o arcă a lui Noe, unde chiria era modică și unde se pripășiseră toate păsările rătăcite ale Cerului.

Garsoniera mea era situată la etajul al doilea și împărțeam bucătăria și baia cu încă un (fost) DDR-ist, pus pe butuci de băutură, cu o familie de vietnamezi, ce mă aprovizionau sistematic cu țigări de contrabandă, cu doi tineri intelectuali ruși, al căror tată fusese KGB-istul ambasadei URSS-ului la Bonn, cu un albanez ce țopăia de bucurie ori de câte ori găsea un cuvânt românesc cu rădăcini în limba lui și aveam un perete comun din rigips cu camera libanezului Hassan Khalif, ce sforaia atât de tare, încât trepidau bibelourile pe mobile în toată casa și nu puteam dormi decât cu dopuri împotriva zgomotului în urechi.

Am zis Arca lui Noe, însă cred că mai nimerit ar fi fost să botez casa Turnul Babilonului, căci în cursul unei zile lucrătoare răsunau pe acele coridoare toate limbile Pământului ...

Însă, la sfârșit de săptămână, majoritatea chiriașilor plecau în vizită în alte localități, pe la conaționali și cunoștințe și, de cele mai multe ori, rămânem în toată hardughia numai eu și sforăitorul Hassan. Și, după ce ne plictiseam de tot privind la televizor, fiecare în camera lui, ne omoram timpul împreună, stând la taifas în bucătăria comună, el cu ceaiul lui verde și cu Coranul, învelit cu sfințenie într-un prosop alb și eu cu cafeaua mea neagră și cu Biblia. Și așa, săptămână după săptămână, eu am început să mă obișnuiesc (până astăzi) să beau zilnic cel puțin câte o cană de ceai verde iar Hassan a descoperit virtuțile cafelei. Și și între Biblie și Coran am găsit împreună rădăcini comune.

Dar, dacă se întâmpla ca în cursul unei săptămâni să mai fac și eu câte un ciubuc, ducând români (ce locuiau și lucrau la negru în Germania) la celebrul meu avocat, Michael Kolostori, pentru a le limpezi cazierul, sau la vreun doctor înțelegător, să-i consulte și trateze pe numele meu, ei bine, atunci îmi permiteam și eu să părăsesc în weekend locuința și să merg în capitala landului, la Hanovra. Unde erau nu doar manechine însuflețite în vitrina vreunei ulițe exotice, ci pe întinderea a patru, cinci străzi, și pe partea stângă și pe partea dreaptă se lăfăiau blocuri cu patru etaje, denumite argotic de către nemți Puff-uri, adică, pe românește, bordele.

Și, cum Hassan, sireacul, știa că, în acele duminici, unde mă duc eu, imediat ce mă întorceam acasă, năvălea la mine în cameră și mă soma să-i povestesc pe îndelete cum a fost.

Și, când îi explicam că sunt blocuri întregi cu Puff-uri de thailandeze, de negrese, de sud-americane, și, desigur, de europene și tu intri în clădire și la fiecare etaj, unde este ușa camerei deschisă, înseamnă că fata e disponibilă și vorbești cu ”gazda” și, dacă îți convine oferta și prețul, intri înăuntru, plătești și se încuie ușa ... ochii în capul lui Hassan se făceau cât cepele și înghițea noduri seci și exclama din când în când:

    - Țicu, tu ești Satana !

Și uite-așa, într-o duminică dimineața, pe când mă pregăteam de o nouă escapadă la Hanovra, căci făcusem pe trezorierul pentru o echipă de spărgători de mașini din Suceava, ce acționaseră la pont în zonă și mă recompensaseră apoi generos, mă pomenesc cu Hassan Khalif la mine în cameră, imbrăcat la patru ace (dacă se poate spune așa, căci tot ce purtam noi pe atunci era achiziționat exclusiv de la second hand!) și, cu privirea în pământ și duhnind a parfum ieftin, mă roagă sfios să-l iau și pe el cu mine la Puff.

În tren până la Hanovra i-am explicat Hassanului (și în franceză și în germană) de nu știu câte ori toată rânduiala, dar tot nu a avut curajul să intre singur în ”casele de pierzanie ale Diavolului”, cum le numea francofonul, ci numai ținându-se de braț cu mine, de parcă-aș eu aș fi fost o Puffmutter (matroana bordelului) la brațetă cu un mire timid.

După ce am străbătut împreună, cu respirația tăiată, cele patru etaje ale primelor două Puff-uri, de negrese, oprindu-ne la fiecare ușă deschisă și intrând în vorbă cu fetele, la cel de al treilea, european, Hassan al meu s-a mai relaxat puțin și a început să navigheze de unul singur pe coridoare, amușinând nerăbdător în stânga și-n dreapta ca un buldog în călduri, ca apoi chiar să intre în vorbă cu ”gazdele”.

Până ce la un moment dat, când, în vreme ce eu discutam cu o moldoveancă de vis, l-am auzit pe Hassan strigându-mă disperat de la capătul coridorului:

  - Țicu, Satana !!!

Și, imediat apoi l-am văzut pe Hassan Khalif  țâșnind rapid dintr-o cameră și alergând de-a lungul coridorului și trecând pe lângă mine ca acceleratul prin halta Aradul Nou și, după ce a mai întors odată capul din mers și mi-a strigat peste umăr: 

-Țicu, Satana!!!

a coborât într-un suflet cele patru etaje, nemaiașteptând nici un lift.

 Peste vreo jumătate de oră, când ne-am întâlnit din nou în stradă, Hassan mi-a explicat misterul apariției satanice.

Pur și simplu, în momentul când el intrase în cameră, fata i-a zâmbit complice, i-a întins brațele și i-a șoptit dulce:

  - Habibi! (Iubitul meu!)

Or, mintea lui Hassan, aflată sub presiunea enormă că acum va comite cel mai mare păcat al vieții sale, a tras imediat concluzia că ființa aceea este neîndoielnic Diavolul, dacă, din prima secundă în care l-a văzut, și-a și dat seama că el este arab și i-a mai și vorbit pe limba lui!

Ca și cum trebuia să fii cine știe ce psiholog ca, văzându-l pe oacheșul Hassan Khalif, cu tenul lui măsliniu și părul negru ca abanosul țâșnindu-i de lângă stufoasele sprâncene, încât abia mai avea loc o frunte lată de trei degete, să-ți dai seama cine este și de unde vine și, în plus, sirenele acelea cred că aveau un asemenea antrenament al citirii clienților, încât sunt convins și eu (ca Hassan?!), că erau capabile, la o primă privire, să-ți spună nu numai câți bani ai în buzunar (și în conturi), ci și ce ai visat în noaptea trecută.

P(r)ozeur: Vasile de Zărand