Filmul PARAZIT a luat GLOBUL DE AUR pentru ”Cel mai bun film în limbă străină” și pariez că va lua și râvnitul OSCAR la aceeași categorie
Gala Globurilor de Aur prevestește (cu o foarte mare acuratețe) celebrele Premii OSCAR, pe care Academia Americană de Film le decernează în fiecare an la începutul lunii februarie.
Globul de Aur 2020, la categoria Cel mai bun film în limbă străină i-a revenit filmului „Parasite" (Coreea de Sud), regizat de Bong Joon-ho. Cu același film regizorul Bong Joon-ho va concura și la Premiile OSCAR și sunt convins că va lua râvnitul premiu, la aceeași categorie.
În luna octombrie filmul PARAZIT a fost proiectat la Arad, la Cinema ARTA (tot respectul pentru Centrul Municipal de Cultură, care anul trecut a mijlocit arădenilor accesul la multe filme ce acum iau premii după premii la marile festivaluri!!!) și iată ce scriam cu acel prilej:
În schimb, cel de-al doilea film al serii de vineri, PARAZIT, (regia Bong Joon-Ho) s-a dovedit a fi o capodoperă, pe care abia aștept să o revăd la Cinema City și pe care o recomand călduros tuturor. Chiar TUTUROR, căci acest film sud-coreean poate satisface deopotrivă gusturile și așteptările unui elev de clasa a VIII-a, ca și pe cele ale unui doctor în filosofie. |Și, probabil că aceasta este principala caracteristică a marilor opere: pot fi citite, văzute, contemplate la toate vârstele și de către admiratori cu diferite niveluri de pregătire culturală: desigur că semnificațiile pe care le extrag din ele unii sau alții sunt diferite, la fel cum Biblia, Don Quijote sau Hamlet pot fi citite la orice vârstă, fără să plictisească deloc.
”Parazit” este o comedie neagră, ce povestește cu poftă cum o familie arhetipală (tată, mamă, fiu, fiică) de sud-coreeni, trăind la limita sărăciei și locuind într-un demisol pe al cărui geam urinează seară de seară bețivii locului, ajunge printr-o înșelătorie în lanț să lucreze în vila ultramodernă a unui milionar din branșa încălțămintelor și unde tatăl semiboschetar va fi șoferul de lux al milionarului, mama va deveni bucătăreasa casei iar fiul și fiica meditatorii copiilor familei de milionari. Numai că mirosul de demisol, de pivniță, de subterană îi va urmări tot timpul, ca o aură neagră a originii lor umile.
Iar atunci când milionarul pleacă într-o excursie de câtreva zile împreună cu familia și le lasă ditamai vila pe mână, semiboschetarii se dezlănțuie, se defulează și fac un chef de pomină ”in absența stăpânilor”, de parcă am fi în filmele lui Luis Buñuel, cu ale cărui pelicule sunt convins că regizorul sud-coreean doarme sub pernă. Și tot cu această ocazie ”paraziții” dau peste un adăpost antiatomic în subsolul vilei, un buncăr de existența căruia proprietarii nu aveau habar, dar în care se ascunsese de ani de zile soțul fostei bucătărese, pe care ei manevravseră să fie dată afară. Care soț, normal că, după atâția ani petrecuți în subsol, mirosea și el a pivniță.
La câteva zile după ce familia de milionari se întoarce acasă, pe gazonul imensei proprietăți se organizează o petrecere la iarbă verde, unde este invitată toată lumea și unde la un moment dat apare și fugarul ce se ascunse se atâția ani în buncărul vilei și mirosului lui, de ”om al cavernelor” nu-i scapă milionarului, ce face legătura (subterană?!) între mirosurile fugarului și ale șoferului impostor și ...
... ce se întâmplă mai departe nu am voie să vă povestesc, dar sunt convins că însuși Tarantino, concurent în festival cu ”A fost odată la ... Hollywood”, s-a făcut negru de pizmă și invidie văzând ce final shakesperian a izbutit să imagineze regizorul Bong Joon-Ho, pentru a ne pune pe gânduri pe noi spectatorii, multă vreme după ce vom fi părăsit sala de cinema.
Vasile de Zărand
P.S. A trebuit să adaug acest Post Scriptum pentru a fi în spiritul metaforei centrale a filmului, aceea a subsolului, a subteranei, a pivniței, a subconștientului fiecăruia dintre noi, în care, după o idee a lui C. G. Jung, ne purtăm cu toții părinții, strămoșii, tatăl asasin, ce ne transmite disperat semnale morse, poate sub forma unor vise, sau a unor premoniții, sau aunor coincidențe stranii și depinde exclusiv de noi ca să le putem decoda și să ne eliberăm astfel părinții întemnițați fără speranță în caverna sufletului nostru.
Însă acest P. S. nu poate fi priceput cu adevărat decât după vizionarea filmului, la fel cum mirosul de mucegai al pivniței nu-l poate înțelege cu adevărat decât cineva care a trăit într-o pivniță, într-o subterană. Și nici nu putea face un film genial pornind de la acel miros decât tot cineva, care l-a simțit pe propira piele.