Văzând alaltăieri seară la Cinema ARTA ultimul film al lui Filmul lui Radu Jude: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, mi-am amintit de cinismul neronian al lui Stalin, care obișnuia să afirme că, dacă moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni este o simplă dată statistică. Adică, ”tătucul popoarelor sovietice” intuise că, dacă putem să ne imaginăm, să empatizăm cu suferința morții unui seamăn de-al nostru, mintea omenească nu poate să cuprindă, să conceapă drama morții unui milion de ființe omenești.

Și cam aceasta mi se pare și diferența dintre ”Reconstituirea”, filmul de referință al lui Lucian Pintilie și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, filmul ce va avea premiera mâine în cinematografele din România și în care Radu Jude se ambiționează să prezinte sub forma unei reconstituiri masacrul a 20.000 de evrei în data de 23 octombrie 1941, arși de vii în mai multe magazii la ordinul mareșalului Ion Antonescu de către armata română, ca represalii pentru faptul că în urmă cu o zi fusese aruncată în aer clădirea Statului Major al armatei române din Odesa. Numai că, dacă în filmul lui Pintilie, te înfioară ca spectator moartea nefericită a ghinionistului Vuică, obligat să se supună unei reconstituiri repetate până la absurd de ”organele” statului comunist, ce voiau să facă un film moralizator despre tineret, în filmul lui Jude senzația este, scuzat să-mi fie cuvântul față de tragedia petrecută la Odesa, de propagandă stângace a unei brigăzi artistice de amatori.

Fără nici un fir epic cât de cât consistent și cu scene vădit improvizate direct pe platoul de filmare, cu un ghiveci postmodern de citate antisemite de la Eminescu și Slavici la dr. Nicolae Paulescu și alții, lungindu-se redundant pe durata a două ore și trei sferturi, ca și creație artistică filmul lui Jude nu poate fi salvat doar de interpretarea excelentă a Lui Alexandru Dabija, căci pentru actrița principală, timișoreanca Ioana Iacob, rolul mi s-a părut a fi fost o pălărie mult prea mare. Cu toate scenele erotice,care nu-și au chiar nici o justificare estetică în economia filmului.

Am auzit că  „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” este propunerea României pentru Premiile Oscar și mi-am amintit că în urmă cu vreo doi ani Radu Jude a ratat cu ”Aferim” (o capodoperă!!!) Oscarul pentru cel mai bun film străin, fiind luat la mustață de filmul maghiar ”Fiul lui Saul”, un film ce trata tocmai tema Holocaustului.  Și, dintr-odată m-a fulgerat bănuiala de nu cumva Radu Jude s-o fi gândit să facă și el un astfel de film, mergând pe urmele ”Listei lui Schindler” (Steven Spielberg) și ale ”Pianistului” (Roman Polanski) și a-și adjudeca astfel râvnitul trofeu!?

În încheiere, iată mărturia unui martor ocular despre masacrul de la Odesa:

„Au fost masați până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, pușcă, stropite cu benzină și incendiate, cu excepția ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul și scenele înfiorătoare ce au avut loc depășesc puterea de evocare: femei cu părul în flăcări, oameni răniți și aprinși de vii ieșeau prin acoperișul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniți o scăpare. De jur împrejur însă îi țintea arma ostașilor care aveau ordinul de a nu scăpa niciun civil. Grozăvia sinistrului era așa de puternică încât tulburase adânc pe toți cei de față, soldați și comandanți. Într-o stare sufletească în care rațiunea era gonită și înăbușită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum, probabil, era firea fiecăruia. Astfel unii soldați trăgeau încruntați, calm, alții se închinau și trăgeau, iar arma le tremura în mână, alții trăgeau aiurea, alții chiar evitau să tragă. (...) Cei dinăuntrul magaziilor, îngroziți de chinurile morții, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împușcați. Cei mai mulți dintre ofițerii ce erau la fața locului erau impresionați la lacrimi de ceea ce erau nevoiți să facă și unii dintre ei abandonau poziția, eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alți soldați fără misiune.”

Și iată și un citat din Nicolae Iorga, care, după cum bine se știe, nu era deloc un simpatizant al mareșalului Ion Antonescu:

”Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Inalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi hiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Si de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sau sanguinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă(...) In nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă(…) Li-s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele(…) li s-au luat hainele, li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.

Iată cele două poluri antigonice ale unei tragedii amețitoare care, deocamdată, nu și-a găsit încă regizorul! 

Vasile de Zărand