-6°C
Delirium tremens
P(r)oza zilei: Delirium tremens (fragment)
Ein jeder Engel ist schrecklich"
"Înfricoşător e orice înger"
(Rainer Maria Rilke - "Duineser Elegien")
Dacă pentru un copil limba maternă are gustul laptelui supt de la sânul binecuvântat al mamei, pentru mine limba germană are gust de bere ieftină şi monopol ordinar, de ştoarfe borâte şi de scrântiţii întru Cristos, infantilii Martori ai lui Iehova.
Întrucât renunţasem la cetăţenia română şi solicitasem dreptul de a mă stabili pe pământ nemțesc, autorităţile germane care se ocupau de soarta străinilor deciseseră ca, până ce se vor fi primit despre mine referinţe din România şi voi fi programat la un amplu interviu, să fiu expediat într - un lagăr de azilanţi. Numai că, după ce căzuse zidul Berlinului şi, rând pe rând, se prăbuşiseră şi celelalte state comuniste, inclusiv URSS-ul, toată scursura umană a Europei de Est se îndreptase în stol către Occident. Aşa că până şi nemţii, recunoscuţi pentru capacitatea lor organizatorică, se treziseră daţi peste cap de şuvoiul imens de solicitanţi de azil.
În aceste condiţii m-am pomenit repartizat într-un orăşel din vestul Germaniei, pe nume Melle şi cazat într-o vilă dezafectată, împreună cu încă vreo sută de est europeni, vietnamezi rămaşi zestre din fosta RDG, negri de pe tot întinsul Africii şi arabi din Siria şi Liban. Dormeam în paturi supraetajate, câte 15 - 20 într-o cameră şi mai primeam şi în jur de 500 mărci vestgermane pentru hrană. La începutul anilor '90 viaţa era destul de ieftină acolo aşa că, aprovizionându-mă de la supermarketuri mici, gen LIDL sau ALDI, nu cheltuiam mai mut de 200 de mărci pe mâncare. Iar restul era destinat băuturii şi ţigărilor.
Am scris bine cuvântul DESTINAT căci, în acea perioadă, sensul destinului meu era, de când răsărea Soarele și până adormea Luna, acela de a bea.
Dar oare când începuse, de fapt, totul? Să fi fost mai întâi un mijloc de a-mi înfrânge timiditatea sau, totuşi, dorinţa freudiană de a-mi imita tatăl, un mic afacerist local de succes, care se culcase cu jumătate dintre femeile din satul meu şi era mereu ameţit şi cu buzunarele pline de bani?
Mi-amintesc cum decursese scurta mea educaţie sexuală când, elev în prima clasă de liceu fiind, într-o seară de iarnă m-am pomenit cu tata la mine în cameră, bineînţeles pilit şi fanfaron, şi cum, răcnind cât îl ţinea gura, mi-a aruncat pe masă un teanc de bancnote, îndemnându-mă generos:
- Na mă şi mai du-te şi tu la curve!
Ca şi cum satul nostru ar fi fost tixit de bordeluri iar eu nu ar fi trebuit decât să bat la prima uşă ... Şi totuşi, peste ani, ori de câte ori mergeam într-o casă de toleranţă din Germania, îmi aminteam de îndemnul tatălui meu din acea seară de iarnă şi-l simţeam cum se zvârcoleşte acolo, la el în mormânt, cu penisul erect, privindu-mă pe mine cum intru, aici, într-o casă cu lumina roşie şi fac dragoste cu thailandeze de vis.
Din acea perioadă, paralel cu liceul, a început şi munca mea la negru la o făbricuţă de lapte, unde şef era un prieten de afaceri şi chefuri a tatălui meu. În acea mică fabrică devenisem băiatul bun la toate, de la vândutul zerului către populație, la pusul brânzei în butoaie şi de la analizele de laborator, la expedierea produselor lactate.
Iar odată cu trecerea anilor, când cei doi prinseseră mai multă încredere în mine, fusesem promovat, tot la negru, desigur, şi acum îi ajutam la întocmirea actelor false, a dublei contabilităţi. Căci cei doi afacerişti ai socialismului românesc, în complicitate cu un şef de depozit de brânzeturi din zonă şi cu directorii mai multor Intreprinderi Agricole de Stat (IAS) şi preşedinţii unor Cooperative Agricole de Producție (CAP), puseseră la punct o metodă aproape perfectă de furt în circuit închis: De exemplu, de la un IAS venea o cisternă de lapte cu un anumit procent de grăsime, care ulterior era modificat cu acordul directorului iar produsele (brânza şi smântâna) rezultate din diferenţa de grăsime erau valorificate prin depozit şi banii împărţiţi tovorăşeşte.
Mecanismul a funcţionat impecabil vreme de 15 ani, până la Revoluţia din decembrie '89, când s-au desfinţat CAP - urile şi IAS - urile iar descurcăreţii României s-au reorientat spre afaceri cu mult mai bănoase.
Ei bine, această excrocherie ingenioasă, prin care "sabotam" economia socialistă, îmi aducea mie, elev de liceu, un venit lunar ce depăşea de două şi ori salariul unui profesor. Ba, după ce făcusem armata, şi lucram de-acum ca şi prim secretar UTC în orăşelul Sebiș de pe Crişul Alb, probabil din consideraţie faţă de Partidul Comunist Român, al cărui salariat cu acte eram ca tânăr nomenclaturist, tata şi unchiul îmi măriseră binişor simbria. Numai că şi eu mă obişnuisem binişor cu băutura ...
Începusem prin a face şi pe şoferul pentru ei şi, în timp ce-i aşteptam cu orele în maşină la (celebrul în epocă) Han la Dezna ori la vreun hotel din Moneasa, căci nu prea-mi plăcea să stau cu ei la masă, să le gust bancurile nesărate şi târfele sclifosite, mi se trimitea la maşină câte o dublă de coniac, alături de o sticlă de pepsi cu gâtul răsucit, (un vis pentru proletariatul acelor vremuri!) şi, uneori, ospătăriţa care îmi aducea băutura mai zăbovea preţ de vreun sfert de ceas cu mine pe bancheta din spate a Daciei. Şi aşa, încet - încet, ceea ce începuse pe atunci ca şi un antidot împotriva plictisului, se transformase pe nesimţite în obişnuinţă şi apoi în necesitate de zi cu zi, de oră cu oră.
Ajunsesem cu timpul să nu mai pot ţine pixul în mână până nu "sufulcam" un pahar mare de coniac şi, în câteva rânduri, dacă se întâmplase să nu pun băutură în gură timp de mai multe ore, începusem să am halucinaţii cu gândaci şi şobolani şi o floră aberantă îmi invadase pereţii camerei.
Faptul că, vreme de atâţia ani, nu am făcut nici un accident de circulaţie, ţine cu adevărat de domeniul miracolului, sau, dacă vreţi, de îngerul meu păzitor, căruia, barem acum, trebuie să-i fac o reverenţă. Mă îmbătam în asemenea hal încât, la închiderea restaurantului, trebuia să mă transporte până la maşină la braţ, ca pe o mireasă la cununie, barmanul şi femeia de serviciu a localului. Apoi, după ce reuşeau să mă instaleze la volan, se ivea o nouă problemă: Începeam să văd dublu. Aşa că soluţia era să închid un ochi, să-mi imaginez că-s pirat şi să conduc aşa pe o şosea de 5 km lungime, presărată cu biciclişti beţi şi fără far şi căruţaşi aşişderea, în căruţe fără felinar. De altfel şi ultima mea amintire dinaintea plecării în Germania este legată tot de acea şosea.
Bucuros cum nu se mai poate că obţinusem viză de Deutschland, vreme de o săptămână o ţinusem într-o veselie. Se apropia ziua plecării şi, normal, trebuise să-mi iau rămas bun de la toţi prietenii, aşa că în ultima zi mă făcusem pulbere într-un bar situat strategic lângă şoseaua care ducea până la mine în sat, la Prunișor. Şi, întrucât de astă dată nu mai eram cu maşina, ci pe jos, mi-am zis că-i mai înţelept ca, înainte de a o porni la drum, să mă odihnesc și eu puţin. Iar atunci când lumea cu tine se clatină din temelii, unde-i cel mai raţional loc să te refugiezi, dacă nu în fundul şanţului?! Şi, simţindu-mă eu acolo în siguranţă deplină, i-am tras şi un pui de somn. Numai că imediat după miezul nopţii s-a pornit o ploaie mocăneacă de februarie şi în nici o oră apa în şanţ a crescut de o palmă. Noroc de la Dumnezeu că mă culcasem pe spate iar paşaportul cu viza îl ţineam în buzunarul de la piept!
Iar aici, pripăşit de-acum pe meleaguri nemţeşti, aveam de aşteptat în lagărul de azilanţi din orașul Melle probabil în jur de un an de zile, până ce mi se va verifica în România cazierul şi voi fi programat pentru interviul final.
Aşa că în fiecare dimineaţă mă duceam cu sfinţenie la un LIDL din apropiere şi mă aprovizionam cu o plasă de bere ieftină şi o sticlă de Weitzenkorn (un fel de rachiu alb, monopolul beţivior teutoni). Poposeam apoi în parcul mare din centrul oraşului, alegeam o bancă orientată spre soare şi mă puneam pe silabisit nemţeşte dintr-o gramatică elementară a limbii germane. După câteva zile de revenit în acelaşi loc, am fost reperat de către un grup de boschetari, cu care m-am împrietenit spontan la cataramă. Se obişnuiseră cu berea oferită de mine şi, după ce mi se terminau mie proviziile, puneau şi ei la bătaie ceea ce câştigaseră peste zi din cerşit. Şi începuseră cu mine lecţii de "Deutschesprache" şi, uneori, capriciile memoriei îi purtau până în îndepărtata (şi, cine ştie, poate fericita!?) lor copilărie şi începeau să-mi cânte până şi cântece de leagăn. De altfel, după vreo trei zile, grupul nostru s-a completat cu o cerşetoare firavă şi pe care, în clipele când făceam amețiți dragoste, o alintam cu numele de Pena Corcoduşa, în amintirea lui Mateiu Caragiale şi a lui Ion Barbu, deopotrivă, marele poet și matematician făcându-şi studiile la Gottingen, adică la vreo 200 km de noi. Sigur că, în toiul discuţiilor asupra subtilităţilor limbii germane, stropite din belşug cu bere, grupul nostru devenea ceva mai gălăgios şi dacă se apropia de noi vreun poliţist curios, oamenii străzii îi explicau savant că aici se desfăşoară lecţii de "Deutscheintegration", unde, desigur, ei erau profesorii.
Şi, întrucât era luna iulie şi, după ora 12,00 soarele, plus berea, plus monopolul, plus cuvintele nemțești lungi cât o zi fără strop de băutură în gură, ne loveau drept în moalele capului, pe la ora 4 - 5 după- amiază întreaga hoardă se retrăgea buimacă pe scena teatrului de vară, unde trăgeam un pui de somn în grup, acoperiţi cu o cortină prăfuită.
Serile mi le petreceam în schimb în lagăr, acea vilă recondiţionată, unde se încingeau teribile partide internaţionale de barbut şi poker şi unde maşinile de poliţie şi cele ale salvării veneau de mai multe ori pe zi.
Fraţii mei de suferinţă, adică azilanţii din camera mea, erau specializaţi în furtul de monede din telefoanele publice de care Germania era pe atunci plină. În acea cameră am trăit nopţi în care mi se părea că recitesc povestea lui Ali Baba şi cei 40 de hoţi, căci pe impozanta masă din mijlocul încăperii se afla un munte de bani, de la bănuţii de10 pfennigi, la monedele de 5 mărci. Iar în zilele în care nu decimau telefoanele din Saxonia Inferioară, frăţiorii ieşeau "la produs" mâncare, băutură şi ţigări prin supermarketurile oraşului. Scăpasem de această muncă patriotică la care participa toată camera, deoarece, pletos şi bărbos fiind, atrăgeam prea tare atenţia: "Dă-l mă-n morţii mă-sii, nu vedeţi ce ginitor e!" De altfel, în afară de mine, în camera noastră se mai afla un personaj care, tot din motiv de expresivitate involuntară, nu putea fi folosit la "prestat" în folosul comunităţii: Pătruţescu, păstorul de albine!
Într-o seară, pe când ne aflam numai noi doi, inutilii, în cameră, Pătruţescu m-a poftit să urc cu el sus, în podul vilei, unde păstorul susţinea că ar fi reuşit să adune 300 de familii de albine sălbatice.
M-am urcat şi, într-adevăr, cum înaintai de la uşă spre interiorul podului, aşa ca printr-un tunel al timpului, se vedeau cele 300 de familii de albine, strânse ciorchine pe stâlpii de susţinere ai acoperişului, dar mai încolo ... Nesătulul, nesăbuitul, îngâmfatul, trufaşul, descreieratul.. IO, PĂTRUŢESCU MARE VOEVOD, nu se mulţumise numai cu atât, ci adunase acolo tot ce-i putuse plăsmui mintea aia a lui, smintită: podul continua cu viespi rele şi afurisite, cu bondari grei ca nişte bombardiere, cu gărgăuni ce puteau deveni, când voiau, invizibili, cu păsări de pradă de toate soiurile şi mărimile, apoi cu pasărea Archeopterix, apoi cu animalele antedeluviene, cu dinozauri şi brontozauri, cu canguri, şopârle şi broaşte, cu organisme monocelulare, cu viruşi şi bacterii, cu toţi monştrii pe care i-a plăsmuit vreodată mintea omenească ... Abia m-am putut smulge priveliştii şi am trântit înfricoşat uşa podului.
Alte păsări exotice pe care le-am cunoscut în lagărul din Melle erau "pescarii de oameni", adică naivii Martori ai lui Iehova, porniţi la salvarea de suflete. Cu un astfel de soldat al lui Isus am încheiat un fel de pact, prin care eu acceptam să-mi turuie neîncetat versete din Biblie, de dragul limbii germane, cu condiţia însă ca să nu îmi ceară nici un fel de adeziune pentru cultul său, căci, în acel moment, relația mea cu Dumnezeu era de ignorare reciprocă.
Şmecher nevoie-mare, omul a acceptat bucuros, ba mi-a mai făcut şi cadou o Scriptură în limba germană şi ne întâlneam în două seri pe săptămână şi sporovăiam pe teme biblice, de care nu eram nici eu tocmai străin, căci o bunică spirită mă dusese în toată copilăria după ea pe la adunările lor exaltate.
Şi uite-aşa au trecut nouă luni de zile şi într-o bună zi m-am poment poftit în capitala landului, la Hanovra, la interviul decisiv.
De cum am pășit în încăpere mi s-a părut că o ceață, o bură, s-a ridicat de pe creierul meu, la fel cum se petrece atunci când dimineața răsare strălucitor Soarele pe munți și, deși discuţia dintre mine şi oficialul neamţ s-a purtat cu translator, în mod cu totul neobişnuit, aveam mereu sentimentul ciudat că-i citesc şi înţeleg simultan interlocutorului gândurile. Ba, mai mult, mi se părea că propriul meu cap a devenit un cristal translucid şi că puterea mea de gândire e incomparabil mai mare decât înainte de a fi intrat aici.
După aproximativ 3 ore de discuții funcționarul neamț a propus să facem o pauză și când m-am dus la automatul din hol să-mi iau o cafea, ceilalți azilanți români programați pentru aceeași zi la interviu, m-au întâmpinat bucuroși, promițându-mi un chef de zile mari la restaurant, dacă-l mai țin în discuții încă două ore pe neamț, căci asta înseamnă că ei vor fi reprogramați din nou peste cel puțin o lună, ori o lună de muincă în Germania înseamna pentru ei mii de mărci expediate familiilor din România, care trecea printr-o inflație nemaiîntâlnită de pe vremea celui de-al doilea război mondial.
Întrevederea a durat 6 ore și la final funcționarul mi-a mărturisit că lucrează în Ministerul de Externe pe probleme sud est europene și a dorit ca și prin mine să-și verifice informațiile despre zona Balcanilor și mi-a dat de înţeles că am şanse foarte mari de a rămâne definitiv în Germania.
Ceilalți patru români m-au așteptat fericiți pe hol și ne-am dus într-un restaurant unde m-am matolit bine și apoi m-au condus cu toții la gară, dându-i conductorului un ciubuc ca să aibă grijă de mine și să mă debarce în haltă la Melle.
Întors în lagăr, fraţii au găsit de datoria lor patriotică să organizeze o petrecere în cinstea mea. Şi, bineînţeles, că ne-am făcut praf cu toţii, cu whisky Ballantines şi mormane de cutii de icre negre, lucrurile cel mai uşor de ciordit din supermarketuri, datorită formei lor plate.
M-am trezit a doua zi pe la amiază, cu o sete imensă în gât şi complet singur în cameră. Până şi păstorul de albine, Pătruţescu, zzzumzzzăia pe undeva pe afară. Cu gura friptă şi cu limba uscată, mă târam prin încăpere în căutarea unei miraculoase sticle de bere, ce speram eu să fi scăpat din chiolhanul de noaptea trecută şi care, cu siguranţă, m-ar fi pus cât de cât pe picioare.
Şi atunci, pe noptiera de lângă patul meu am zărit deschisă Biblia făcută cândva cadou mie de către naivul iehovist. M-am uitat într-o doară la ce capitol era pus semnul de carte şi în acel moment sub ochi mi-a căzut un verset pe care îl subliniasem și care, în traducere liberă, suna cam aşa: "Iar atunci când vă veţi duce în faţa stăpânitorilor să nu vă fie frică, căci Eu am să vorbesc prin gura voastră!"
... Deci cu o zi în urmă, când eu mă simţisem la interviu atât de inspirat, de fapt El locuise în creierul meu?
Şi atunci, înainte chiar să Îl văd, am simţit violent că e la doi metri în faţa mea. Stătea acolo, la El pe cruce şi râdea de mine. Şi-n acel moment m-a apucat o teamă cumplită. Era o frică cum nu mai trăisem şi, sigur, nici nu voi mai trăi în această viaţă.
Am simţit cutremurul din martie 1977 la intensitatea lui maximă, în mijlocul Câmpiei române, am suportat o operaţie pe cord deschis, în care pieptul mi-a fost tăiat cu flexul iar inima mi-a fost oprită preţ de mai multe ore, am văzut accidente de circulaţie cu oameni rupţi în două şi creiere împrăștiate pe asfalt, dar nimic nu s-a putut compara cu teama care m-a cuprins în acele momente, când El stătea în faţa mea şi râdea.
Era parcă o realitate cu mult, mult mai densă decât realitatea în care mă aflam eu şi îmi absorbea cumva mintea, conştienţa, luciditatea, eul. Mă simţeam aşa cum probabil că, dacă ar avea suflet, s-ar simţi o carte de pe care cineva șterge literele, sau un computer de pe care se şterge softul.
După câteva momente de încordare, nu am mai putut să mă opun, genunchii mi s-au înmuiat şi m-am prăbuşit încet lângă pat!
P(r)ozeur: Vasile de Zărand
(Din ciclul: Recepționier la Hotel Pomenirea)
Poza e fotografia unui portret al meu în ulei,
pictat de regretatul Mihai Takacs)
Zilele comunei Şicula (ediția I) 
Comemorarea eroilor căzuți la Miniș în septembrie 1944 
GHIOROC - Închiderea Festivalului Ghioroc Summer Fest 
Sărbătoarea plăcintelor întinse la Căsoaia 
Tradiții și Obiceiuri Codrenești la Hășmaș 
Zilele localității Cil și Paradă Retromilitară cu ieșire în Valea Rădești 
Praznicul de Pită Nouă de la Pecica, un eveniment deosebit 
Beliu - Praznicul de pită nouă la ediția cu numărul 47 
Ruga de Sfântul Ilie de la Păiușeni 
Întâlnirea Codrenilor în satul de vacanță Groșeni 
15 august - Hramul Bisericii Ortodoxe Măderat 
Zilele comunei Vinga, un eveniment de excepție cu artiști consacrați 