Întrucât biografia mea se suprapune în mare parte peste cea a poveștii din filmul R.M.N., ce a avut premiera arădeană aseară (22 Iunie) la Cinema ARTA, voi începe articolul cu o amitire personală, dar la obiect, cum se spune.

Locuiam la începutul anilor 1994 în chirie într-o casă sărăcăcioasă cu trei etaje, chiar pe granița Landului Saxonia Inferioară (Niedersachsen). Camera mea se afla la mansardă, iar aerul condiționat era obținut lăsând ușa și geamurile deschise zi și noapte. Și tot în acel imobil, botezat de mine mai în glumă, mai în serios ”Arca lui Noe”, mai erau chiriași o familie de vietnamezi, care, după reunificarea celor două Germanii, refuzaseră să se mai reîntoarcă în raiul comunist de acasă, de asemenea o familie de arabi, un neamț din fosta Republică Democrată Germană, doi tineri ruși înnebuniti după filme și pe care prăbușirea URSS-ului îi prinsese la Bonn, unde tatăl lor fusese KGB-istul ambasadei, un albanez ce descoperea mereu încântat cuvinte românești în limba lui și vreo trei bulgari cu frică de Dumnezeu și venerație față de regele Simeon.

Parterul imobilului era ocpuat de trei familii de vajnici neonaziști germani, tot așa de sărăntoci ca și noi, dar bogați sufletește prin dragostea neostoită pentru ”Vaterland” și, care, ca atare, își mai instalaseră în spatele casei și o rulotă dezafectată, pe care fâlfâiau mândre două steaguri ale Germaniei și în serile în care hoarda era înfierbântată de bere și ”Weizenkorn” (alcool ieftin, monopol numit la noi pe vremuri!) mai arborau și un drapel nazist, cu celebra cruce încârligată. Iar din difuzoarele rulotei se auzea când  “Deutschland, Deutschland über alles”, când ritmurile trupei Rammstein, pe atunci proaspăt înființată.

Bineînțeles că naziștii lui pește prăjit se uitau la noi, străinii, (și chiar la Leo, DDR-istul!), ca la Dracu, dar de cele mai multe ori nici măcar nu ne învredniceau cu o privire.

Numai că în vara acelui an fiind niște zile foarte călduroase, iar eu lucram în landul vecin (Renania de Nord-Westfalia), m-a împins Necuratul să-mi cumpăr o șapcă albastră, care să mă apere de soare, căci alergam toată ziua pentru o firmă ce aduna haine vechi spre a fi comercializate prin second hand.

Și, după-amiaza, când m-am întors acasă, m-am pomenit, surprins, în fața scărilor cu cei patru copii ai neonaziștilor, huiduindu-mă cu fluierături și vuvuzele și scandând cu toții în cor: ”Huo Schalke 04, Huo Schalke 04”! Ce se întâmplase, de fapt? Pe șapca mea erau imprimate însemnele popularei echipe de fotbal din landul vecin (de care eu habar nu aveam!) și pe care micii ultrași și, mai ales, părinții lor (cum aveam să aflu mai târziu), o urau de moarte, ei jurând cu toții pe Borussia Dortmund.

Faza cu ”Huo Schalke 04” s-a repetat vreo trei zile la rând, pentru ca, în cea de a patra zi, să mă pomenesc cu Brunhilda, o fețită nostimă de vreo 5 ani, membră de bază a galeriei, că vine la mine, îmi trage cu ochiul și îmi repetă formula șmecherilor nemți faliți, când îți cer bani de-o bere: - Hei Schalke, meine Geld ist bei dir? (Hei Schalke, banii mei sunt la tine?)

Adică, în ”clar text”, în momentul în care începuseră să mă huiduiască, nemții începuseră și să mă perceapă (chiar și subconștient!) ca pe unul de-al lor, ca pe cineva ce împărtășește aceleași valori ... mă rog, chiar dacă, deocamdată, ține cu adversarul.

Revenind la R.M.N., adică la filmul ce a umplut aseară sala mare a Cinema ARTA, se observă că regizorul Cristian Mungiu procedeaza ca și în ”După dealuri”, adică pornește de la un fapt divers, mediatizat intens de presă și pe acest miez epic brodează învăluitor firul poveștii.

Și în care este vorba despre trei tineri, veniți tocmai din exotica Sri Lanka și care se angajează cu salariul minim pe economie într-o brutărie dintr-un sat mixt de români și maghiari din Transilvania. Numai că băștinașii, români și maghiari deopotrivă, și care refuzaseră să lucreze pe o asemenea retribuție la fabrica de pâine, încep să cârtească împotriva celor trei străini, mai întâi șușotind pe la biserică, unde-l ”montează” și pe preotul reformat și apoi mutând discuția (și nucleul epic al filmului) în sala căminului cultural.

În fond este clasica situație psihologică, în care într-un compartiment de tren (al vieții?!) se află doar trei pasageri, lăfăindu-se comod în generosul spațiu, până ce la următoarea stație urcă încă doi și primii trei îi privesc cu ciudă, că le-au stricat confortul, apoi la o nouă oprire urcă încă doi și atunci primii cinci, ce se aflau deja în compartiment, pactizează spontan între ei și îi privesc cu ură pe noii veniți.

Ca și cum acel compartiment ar fi proprietatea lor, sau uitând că la un moment dat chiar ei vor fi obligați să părăsească acel compartiment (murind?!).

Cam acesta este la momentul actual gradul de dezvoltare al EMPATIEI omenești și asta relevează R.M.N.-ul  la care Cristian Mungiu testează umanitatea.

Aș mai semnala scenele de subtilă plimbare inițiatică, în care tatăl, sasul Matthias, îi dezvăluie fiului tainele ancestrale ale bărbăției, izbutind în cele din urmă să-l determine pe băiat să (re)înceapă să vorbească (cadre de un lirism grav, amintindu-mi de Pier Paolo Pasolini) și finalul, în care Matthias, ce fusese la începutul filmului dat afară de la un abator din Germania, pentru că pălmuise un neamț, ce ”l-a făcut țigan”, acum se confruntă la marginea pădurii cu 5 urși, ce pot fi proiecțiile exteriorizate ale propriului său subconștient, dar pe care eu prefer să-i văd ca fiind 5 (cinci!) extratereștri, ce au invadat cu OZN-urile lor Terra și în acest moment Matthias realizează că, de fapt, el este frate cu scrilankezii, că noi, cu toții, suntem SPECIA UMANĂ, iar extratereștri, ei sunt dușmanii, ei sunt cei ce ne doresc dispariția.

Spunând acestea, n-am povestit aproape nimic despre acest film, care trebuie văzut în liniște cap-coadă, într-o sală cu sonorizare cât mai bună, deoarece sunt o sumedenie de nuanțe subliminale ce nu trebuiesc ratate și care te îndeamnă apoi la o reflecție cât mai onestă.

Vasile de Zărand

P.S. Încă odată jos pălăria în fața gestului regizorului Cristian Mungiu, care a venit în sală la Cinema ARTA și a vorbit publicului înainte de începerea proiecției, iar după ce s-a terminat filmul a stat pe-ndelete la discuții cu spectatorii. Atata respect față de arădenii iubitori de artă a mai arătat doar regizorul de teatru Mihai Măniuțiu, când a avut loc avanpremiera la ”Iubirea Fedrei”, spectacol cu care teatrul arădean avea să-și adjudece patru premii UNITER.