-6°C
Cântecul de lebădă al Mariei Callas în interpretarea suavă a Angelinei Jolie
”Eu cânt la o vioară care doare,
Eu cânt la un pian bolnav de ciumă,
Cu veselie și cu disperare
Eu cânt un cântec care mă consumă”
(Adrian Păunescu)
Trebuie să spun de la bun început că distribuirea actriței Angelina Jolie în rolul Mariei Callas mie unul mi se pare un pariu câștigat pentru regizorul Pablo Larrian.
Cu ochii ei imenși, de căprioară rănită de asperitățile existenței cotidiene, cu profilul ei de Antigonă, pășind în ritmul Simfoniei Destinului (a V-a) pe străzile versatile ale Parisului, cu chipul ei extrem de expresiv, capabil să surprindă nuanțele trecerii fulgerătoare de la bucurie la tristețe a unei personalități bipolare, Angelina Jolie izbutește să compună un personaj complex, a unei cântărețe de operă de la sfârșit de secol XX, care la un moment dat trăiește drama de a-și fi pierdut vocea.
Cei 9 ani ani petrecuți împreună cu miliardarul Aristotel Onasis, care îi interzisese categoric să mai cânte în tot acest timp pe vreo scenă a lumii, o fac pe Maria Callas să își deterioreze calitățile unei voci divine și după asta tânjește acum, într-un Paris ce a găzduit de-a lungul vremii dramele mai mult sau mai puțin asemănătoare ale atâtor artiști.
Scena simbol a filmului se petrece în momentul în care Maria Callas (împreună cu anodinul ei soț!) se găsește pe iahtul miliardarului și urâtul și cinicul Onasis o invită în dormitor (la fel va proceda peste ani și cu văduva Jakie Kennedy!) și îi arată o mică statuietă a zeului Hermes, pe care afaceristul o ținea ascunsă într-un seif, căci statuieta fusese furată, la ordinul lui, desigur, dintr-un muzeu din Atena și tocmai de aceea nu putea fi arătată decât unor aleși.
Zeul Hermes (Mercur, la romani!), este un zeu cu mai multe atribuții, conform Wikipedia: ”Hermes este zeul mesager din mitologia greacă, fiul lui Zeus și al pleiadei Maia. Este considerat și protector al curierilor, păstorilor, cartoforilor, mincinoșilor, hoților, negustorilor și oratorilor. Încălțat în sandale cu aripi, are capacitatea de a se mișca rapid între lumea pământească și lumea divină”, așa că este direct răspunzător și de inspirația artiștilor.
Acum , pe iahtul luxos, Hermes se substituie însă și Moirelor, zeițele sorții (ursitoarele!) și parcă îi șoptește divei că riscă să fie închisă într-o colivie, fie ea și de aur, la fel precum și el a fost închis într-un seif … Însă, de câte ori artiștii muritori au ascultat de avertismentele – prevestire ale zeilor ?!
Filmul se concentrează pe această ultimă săptămână din viața Mariei Callas, când celebra cântăreață, acum singură, într-un Paris al tuturor artelor, la final de veac și de mileniu, încearcă să își recupereze vocea și să recucerească scena, pe care o trădase vreme de 9 ani în favoarea bucuriilor lumii acesteia: voiaje pe mările și oceanele Terrei, petreceri somptuoase, viață mondenă în cercuri elitiste prin marele capitale, rochii și blănuri de firmă și enumerați, vă rog, singuri despre toate ispitele pe care ți le poate oferi ”lumea cezarului”, a banului atotputernic, care poate cumpăra foarte multe, dar uite că nu o poate readuce pe Maria la Scala din Milano, unde pe vremuri Callas simțea că incendiază cu vocea ei scena ”în momentele supreme”!
Regizorul parcă ne invită să ne întrebăm: poate fi condamnată Maria pentru că la un moment dat a ales să se bucure de splendorile vieții?!
Nu, dar se pare că existența marilor artiști nu se ghidează după îndemnul biblic: ”Dați Cezarului, ce-i al Cezarului și … Artei ce e al Artei”, căci ARTA este o zeiță afurisit de geloasă și care, pentru că-ți dă puterea de a ”aprinde scena”, îți cere în schimb totul!
Sigur că se poate medita asupra faptului dacă merită sau nu ca un artist să-și sacrifice viața ”casnică” pentru acele momente de creație, de inspirație.
Iar Michelangelo a răspuns la această chestiune în momentul în care a terminat de sculptat statuia lui ”David” și a mai privit-o o dată și a luat ciocanul și a lovit-o în șold, excamând: - Umblă! Adică, tradus pe românește, în acel moment creatorul se credea Creatorul!
Eminescu, ceva mai modest, ni s-a confesat și el:
”Iar atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade Cerul”.
Paul Gauguin, director de bancă și soț cumsecade și cu doi îngeri de copilași pe deasupra, a abandonat totul și s-a dus în Tahiti să picteze ”arătări de după predică”!
Iar un neamț complet lipsit de umor, compozitorul Adrian Leverkühn, a făcut pactul cu însuși Diavolul, pentru a primi inspirația dumnezeiască!
Adică, un film la care mertiă să mergeți, dacă nu vă este frică că vă va pune apoi puțin pe gânduri!
Vasile Zărăndan
P. S. Filmul ”Maria” a fost proiectat de două ori în această lună la Cinema ARTA de pe lângă Centrul Municipal de Cultură și, la nici una dintre reprezentații, nici un spectator din sala arhiplină nu a simțit nevoia să-și deschidă smartphone-ul!
