Urmează perioada de înmulțire și de creștere a puilor în care vânatul are nevoie de liniște și hrană, iar armele nu vor mai glăsui, pentru a da prilejul unei noi generații de vânat să crească. Încă de la început aș vrea să menționez faptul că vânătoarea are rolul de a menține echilibrul în natură, astfel ca vânatul să se înmulțească.Există și cealaltă latură însă cînd vînatul se înmulțește peste măsură și atunci produce pagube materiale mari nu numai culturilor agricole, mai ales ovăzului și porumbului, dar și pădurilor.

În momentul în care numărul de exemplare crește peste limita normală pe o anumită suprafață, automat se produce și un dezechilibru, atât între exemplarele speciei respective, cât și asupra naturii.

Lupii nu mai sunt într-un număr așa de mare sau, în majoritatea cazurilor, lipsesc cu desăvârșire de pe suprafețe întinse de teren, astfel încât nu se mai face selecția naturală și trebuie să intervină vânătorul cu arma. De aceea de multe ori se extrag din teren exemplarele cu anomalii sau bolnave, cum este cazul căpriorilor (trofee deformate numite anomalii), astfel ca specia să se înmulțească doar prin exemplare viguroase care să dea naștere puilor sănătoși.

De asemenea rolul vânătorului în teren este și de a combate vânatul răpitor cum este vulpea sau șacalul care prind puii de iepure sau căprior și mănâncă ouăle de fazan din cuiburi, astfel că este imperios necesar a fi combătute cu arma, tocmai pentru ca vânatul nerăpitor să se poată înmulți. Și tot vânătorul este acela care în iernile grele cu omăt mare, când sălbăticiunile nu pot să-și procure singure hrana, aduce grăunțe, porumb sau fân, hrană complementară vânatului, de multe ori cu ranița (rucsacul) în spate, cu căruța sau mașina, tocmai pentru a ocroti vânatul.

Desigur că în fondurile de vânătoare există și hrănitori special amenajate tot de vânători care se alimentează cu fân încă din toamnă pentru a se asigura un minim necesar de hrană vânatului, în cazul iernilor grele.

Doar apoi urmează partea cu recoltarea vânatului, cu plăcerea vânătorului de a petrece un timp în natură cu ortacii, la o pândă de seară sau de dimineață, ori de ce nu, la goană așteptând cu emoție în ștand turma de mistreți și lătratul câinilor "bătând la vreun porc" mânat de ortacii câini în bătaia armei.

Dar trebuie amintit totodată că vânătorul are grijă și evită întotdeauna împușcarea femelelor, chiar și la goană tocmai pentru a da posibilitatea perpetuării speciei respective. ("Tribut dădu pădurea și dă de mii de ani, dar ia doar cu măsură din turma de gligani, nu fii vreodată lacom și nu-i seca izvorul, să aibă ce să puște la rândul său feciorul" D.B.)

Vânătoarea se practică în toată lumea încă de la începuturi, pentru unele popoare ca mijloc de existență, pentru alții ca o pasiune însă întotdeauna trebuie să luăm din natură doar atât cât ne este necesar exact așa cum procedau indienii din America, dând posibilitatea vânatului să se înmulțească din nou în anul următor fără a se afecta specia, fără a fi lacomi pentru că lăcomia a dus la dispariția bizonilor din America, a zimbrului din Carpați și chiar a castorului din râurile noastre, iar astăzi se fac eforturi mari pentru a repopula râurile din România cu această specie.

De aceea se fac an de an evaluări ale vânatului care se centralizează și în funcție de numărul de exemplare din specia respectivă în teren se aprobă la nivel de țară de către autoritatea centrală care răspunde de vânătoare și silvicultură, numărul de exemplare care se pot vâna în anul următor.

Iată că totul se face organizat avându-se grijă ca vânătoarea unei specii să nu afecteze prin dispariție vânatul respectiv. Cel mai mare pericol însă care afectează vânatul de la noi într-o măsură mai mare decât răpitorii cunoscuți cum este vulpea, sunt câinii hoinari care s-au învățat să vâneze în haită și aici nu vorbesc doar de câinii fără stăpân, ci și de cei care NU au jujeul regulamentar la gât și care de multe ori sunt găsiți în terenul de vânătoare gonind căpriori sau iepuri și care trebuie împușcați conform legii, pentru că aceștia produc cea mai mare pagubă în rândul vânatului așa cum arată și statisticile.

Din anul 1953 când s-a înființat A.G.V.P.S, în România situația vânatului s-a schimbat în comparație cu perioada de dinainte, când nu se punea accentul atât de mult pe un echilibru al vânatului în fondurile de vânătoare. În anii comunismului, vânatul din România s-a înmulțit mult datorită unei gestionări al AGVPS foarte serioase în fondurile de vânătoare și datorită faptului că vânatul avea liniștea necesară în special acolo unde culturile agricole erau semănate pe suprafețe mari de teren pentru că unul dintre factorii primordiali este liniștea vânatului și hrana.

Astăzi însă, filialele A.G.V.P.S. fac eforturi pentru a menține vânatul în limitele normalului, astfel că de la an la an, să se înmulțească și toate acestea cu sprijinul și contribuția celor care poartă pe umăr arma de vânătoare, iubind natura și ocrotind vânatul atunci când acesta are nevoie, luând la picior cărarea codrului cu arma sau cu rucsacul în spate plin de hrană pentru juvinele pădurii și pentru a menține un echilibru în natură.

În încheiere doresc să mulțumesc domnului director Nicu Deme pentru amabilitatea dânsului de a ne răspunde la întrebări și pentru colaborarea cu ziarul online www.arq.ro, urmând să ne țină la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lumea vânătorilor și pescarilor sportivi.