Ovidiu Cornea revine după terminarea facultății  în Arad, o scurtă perioadă ca profesor, dar  histrionismul său nativ îl determină să accepte postul de inspector și apoi director al Casei județene de creație, care îl și recomandă pentru funcția de director al Teatrului arădean începând cu 1 martie 1980. În cunoștință de cauză  precizez că dl.Ovidiu Cornea este cel mai bun director pe care l-a avut Aradul și nu oricând,  ci intr-o perioadă dificilă a existenței sale postbelice: un deceniu înainte de evenimentele din 1989 și un deceniu după acestea.        

A avut multe IZBÂNZI: a reușit performanța de a restaura Teatrul, ceea ce însemna o investiție enormă: 9 milioane de lei pentru construcție și 3 milioane pentru mobilier. Aradul avea în anul 1984 probabil cea mai frumoasă și mai elegantă sală din România. Cum a reușit dl.Ovidiu Cornea această performantă? În mod sigur cu foarte multă strădanie, cu o strategie numai de dânsul știută și, sunt sigură, printr-o diplomație de înaltă finețe. 

Când “norii” păreau a se risipi, după doi ani de bătălii pentru reconstrucția Teatrului, urmează (în anul 1984) o perioadă dramatică și anume AUTOFINANȚAREA ȘI REDUCEREA DE PERSONAL, în proporții alarmante. Numai dl.Ovidiu Cornea știe câte nopți nedormite au fost atunci, câte stăruinți au fost la prietenii săi, ajunși directori ai unor instituții arădene, spre a reuși să adune banii necesari autofinanțării,  precum și să găsească soluții pentru ca niciunul dintre cei disponibilizați să nu rămână fără un loc de muncă. O reală performantă pentru acel moment !

REPERTORIUL a constituit, întotdeauna, o problemă fundamentală. Cenzura, prin Comisia ideologică, veghea necontenit dar dl.OVIDIU CORNEA a demonstrat subtile calități manageriale  reușind, fără compromisuri esențiale, să impună un repertoriu, în marea lui parte, remarcabil. Iată ce îmi declara dl.OVIDIU CORNEA intr-un interviu pe care l-am publicat în revista “Orizont“ din 21 aprilie 1989: “Teatrul arădean are ambitia de a evita textele facile, succesul ieftin și spectacolul de divertisment .” Un singur spectacol a fost oprit de cenzură: premiera absolută a piesei lui Adrian Dohotaru, “Omul care s-a trezit vorbind singur”.

Privind în urmă, dl.OVIDIU CORNEA ne mărturisește că nu ar fi sincer dacă nu ar recunoaște că, uneori, i-a fost frică pentru că actorii apăsau anume replici, conferindu-le alte nuanțe, dar, mai ales, pentru că fiecare premieră trebuia să primească aprobarea Comisiei ideologice a județului, ceea ce însemna un continuu semn de întrebare cu privire la premierele aflate în repertoriul Teatrului arădean .                                  

În calitate de critic  am consemnat  în reviste literare sau în presa locală directoratul d’lui OVIDIU CORNEA. Ne întâlneam întotdeauna după premieră  în biroul sâu, și mărturisesc pentru prima oară că nu am întâlnit un om de teatru, director sau în oricare dintre alte funcții, care să-și fi iubit atât de mult colaboratorii și care să fi încercat să mă convingă cu privire la performanțele artistice ale acestora, fapt remarcabil, dar gratuit în sine,  deoarece îmi păstram întotdeauna opiniile.

 Acum, după mulți ani, subliniază cu binecunoscuta-i delicatețe : “... i-am iubit pe actori, am suferit și m-am bucurat alături de ei; nu am scris piese de teatru; nu am regizat spectacole; nu am avut nevastă în teatru, dar am înțeles că actorii sunt copii mari, cu suflet imens, alcătuit din candoare și răutăți, din bunătate și neputințe,  specifice fiecărui om,  dar mai presus de toate având două mari obsesii: drama ratării și pericolul ridicolului “, concluzionând că “sufletul actorului este fragil și poate fi  cu ușurință rănit, chiar cu o floare”.     

Marea actrită a teatrului românesc,  MARIA FILOTTI, spunea că teatrul nu înseamnă ziduri, ci sufletul actorilor ce îl compun. Un suflet  în care noi, spectatorii, regăsim bucurii, speranțe, amăgiri,  neliniști creatoare, îndoieli, rivalități, competiții (uneori, neloiale), lingușiri ( ca vocație) și o aprigă bătălie cu timpul.                                                       

 În anul 1995, în calitate de director al Teatrului dl.OVIDIU CORNEA a gândit Festivalul International de Teatru Clasic, pe care l-a și coordonat 14 ani. Nu-l mai zăresc, acum, la Festival, nici măcar ca prezență, cu toate că are meritul incontestabil de a-l fi lansat ca strategie, pe termen lung, de anvergură culturală. Refuz să cred că actualul  director nu-l invită, dar nu am reușit să-l determin pe dl. Ovidiu Cornea să-i reproșeze acest fapt, mulțumindu-se să precizeze laconic : “Probabil, nimeni nu regretă că nu sunt acolo”. Este bine să reținem că Teatrul din Arad are o profundă nevoie de profesioniști, precum dl OVIDIU CORNEA . Profesioniști care iubesc teatrul și îi înțeleg vibrația interioară.

Profesioniști, care pot “zidi”, alături de generația de azi, o instituție prestigioasă. De aceea, DRAGI PRIETENI, când vă aflați în sala Teatrului arădean, nu trebuie să uitați că două decenii  un om de cultură și-a asumat destinul de manager în vremuri de răstriște, sub semnul Speranței și a DĂRUIRII PÂNĂ LA SACRIFICIU UNEI ARTE, prin excelență EFEMERĂ, dar care creează CLIPE DE SUBLIM, la care trebuie să ne raportăm continuu, prin EXERCIȚII DE ADMIRATIE .                

Lizica Mihuț