”Annabel Lee” este un poem celebru al unuia dintre evangheliștii poeziei moderne, scriitorul american Edgar Allan Poe și carele s-a născut la 19 Ianuarie 1809 la Boston.

Variantă traducere Mihu Dragomir (1964)

De demult s-a-ntîmplat, de demult...
Era lîngă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,
O fecioară, Annabel Lee ;
Şi trăia doar c-un gînd - s-o iubesc mereu,
Şi trăia - să mă poată iubi.

Eu - un copil - şi ea un copil,
Lîngă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cîntec mai presus de iubire
Ca un cîntec - Annabel Lee ;
Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.

Şi aşa s-a-ntîmplat că-ntr-o zi, demult,
Lîngă marea cu ape-argintii
Un vînt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
îngheţînd-o pe Annabel Lee ;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Şi-au închis-o în mormîntul de piatră,
Lîngă-o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicînd fericiţi ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării -
Da, aşa s-a-ntîmplat (şi cu toţii o ştiu
Lîngă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vînt se-abătu, geros,
îngheţînd, ucigînd pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrîni decît noi, doi copii -
Celor mai înţelepţi decît noi, doi copii -
Şi nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărţi
De-al frumoasei Annabel Lee.

Şi, prin noapte, urcînd, luna-mi pare un gînd
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lîngă ea stau culcat,
Lîngă draga, iubita, logodnica mea,
în mormîntul din ţărmuri pustii,
Lîngă ţărmuri cu valuri pustii.

Variantă traducere Grete Tartler (2005)

De mulţi şi mulţi ani trecuţi în stihii
Lîngă mare, într-un regat
Trăia o copilă ce poate-o veţi şti,
Cu numele Annabel Lee;
Ce n-avea în gînd decît a-i fi dat
S-o iubesc, să mă poată iubi.

Eram un copil, copilă şi ea
Lîngă mare, într-un regat;
Dar iubirea mai mult ca iubire era
Pentru mine şi Annabel Lee -
Chiar serafii din ceruri în zbor aripat
Ne-ar fi putut pizmui.

Şi poate de-aceea în vremi de-altădat'
Lîngă mare, într-un regat
Din nouri un vînt s-a pornit, îngheţînd
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Şi rudele-i nobile s-au arătat
Să mi-o ia, să o ducă de-aci,
S-o închidă-n sepulcrul cel întunecat
Lîngă mare, într-un regat.


Îngerii n-au fost ferice nicicînd
Ca noi, pizmuindu-ne vii -
Da! Şi de-aceea (cum toţi par a şti
Lîngă mare, într-un regat)
Vîntul din noaptea cu nouri porni îngheţînd,
ucigîndu-mi pe Annabel Lee.

Dar iubirea mai mult ca iubire era
Pentru noi, mai mult cît ar şti
Alţii mai vîrstnici şi mai învăţaţi -
Şi nici îngerii-n ceruri de sus aripaţi
Şi nici demonii jos sub a mării stihii
Sufletul nu-mi vor desprinde vreodat'
De-al frumoasei Annabel Lee.

Fiindcă luna nu pasă fără-n vise să-mi ţeasă
Pe frumoasa mea Annabel Lee,
Şi nici stele se-aprind fără ochii sclipind
Ai frumoasei Annabel Lee.
Astfel oricît de lungă noaptea stau lîngă
Draga mea - draga mea - viaţa-mi, mireasă,
în sepulcrul de lîngă al mărilor grind,
în mormîntul la marea vuind.

Variantă traducere Nicu Porsenna

De mult, de demult, pe-ai Timpului paşi,
Într-un ţinut de miază-zi,
O fată trăia, c-un nume gingaş:
Cu numele Annabel Lee.
Şi ea trăia c-un gând, un singur gând:
Să-mi fie dragă şi drag să-i pot fi.

Eram un copil şi ea o copilă,
În cel ţinut de miază-zi:
Dar ne iubeam cu-o iubire mai mult ca iubirea -
Eu şi cu-a mea Annabel Lee;
Iubire pe care cheruvii din ceruri
Nu-ncetau a ne-o jindui.

Şi iată dar tâlcul pentru care de mult,
În cel ţinut de miază-zi,
Un vânt suflă rece din nori, şi răci
Pe dulcea mea Annabel Lee.
Un nobil domn sosi din depărtări,
Şi trist, fără cuvinte, mi-o răpi,
Şi-o-nchise-ntr-un mormânt, pe veci de vecii,
Pe draga mea Annabel Lee.

Dar îngerii însişi din cer ne priveau
Cu-aprinsele lor gelozii;
De-aceea /temeiul e prea cunoscut
În ăst ţinut din miază-zi/
Ţâşni vântul rece-ntr-o noapte din nori
Ucigând şi-ngheţând pe-a mea Annabel Lee.

Dar dragostea noastră fu dragoste tare:
Nici alţii mai vârstnici ca noi -
Nici cei mai cuminţi decât noi -
Nici îngerii-n nalta cerească-nstelare,
Nici demonii din miază-zi,
Deşi ea e moartă, nu pot să despartă
Un suflet de-alt suflet:
Pe mine de Annabel Lee.

Căci nici luna nu luce fără-n vis a mă duce
La frumoasa mea Annabel Lee;
De răsar dalbe stele, ochii-i văd dragei mele,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Cât e noaptea de grea, eu stau singur cu ea,
Cu draga-mi, cu draga logodnica mea,
La micu-i mormânt din pustiu miază-zi -
Mormântul lui Annabel Lee!

Variantă traducere Petru Dincă

Mulţi ani, foarte mulţi, de atunci au trecut;
Într-un regat, pe ţărmul mării azurii,
Trăia o fată pe care-o veţi fi cunoscut,
Pe numele său Annabel Lee;
Şi trăia acea fată doar cu un singur gând:
Să mă iubească şi să o pot iubi.

Eu eram un copil, ea era o copilă,
În regatul mării azurii,
Dar ne iubeam cu-o iubire mai presus de iubire –
Eu şi a mea Annabel Lee,
Cu o iubire pentru care serafimii din ceruri
Nu-ncetau a ne pizmui.

Şi-aceasta a fost pricina pentru care, demult,
În regatul mării azurii,
Un vânt suflă dintr-un nor, îngheţând
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Atunci nobilele-i rude-au venit
Şi-au dus-o departe spre miazăzi,
Ca s-o aşeze într-un rece mormânt
În regatul mării azurii.

A îngerilor ceată fiind tristă în cer,
Fericirea noastră ne-o pizmui;
Da! acesta a fost motivul din care (o ştie oricine
În regatul mării azurii)
Un vânt dintr-un nor suflă într-o noapte,
Îngheţând şi-ucigând pe a mea Annabel Lee.

Dar dragostea noastră era cu mult mai presus
Decât a celor mai vârstnici ca noi
Şi a celor mai înţelepţi decât noi,
Şi nici chiar îngerii din ceruri de sus,
Nici demonii din adâncuri de mări nu vor şti
Să despartă vreodată sufletul meu
De acel al frumoasei Annabel Lee.

Căci n-apare luna-n zări, fără să-aducă visări
De la frumoasa Annabel Lee,
Şi nici stele nu se-aprind, fără să văd strălucind
Ochii lui Annabel Lee;
Şi când noaptea creştea, stam pe mal lângă ea,
Draga mea, scumpa mea, viaţa şi mireasa mea,
În mormântu-i de pe ţărmul unde valurile cântă,
Unde marea azurie veşnic se frământă.

Annabel Lee

It was many and many a year ago,
In a kingdom by the sea,
That a maiden there lived whom you may know
By the name of ANNABEL LEE;
And this maiden she lived with no other thought
Than to love and be loved by me.

I was a child and she was a child,
In this kingdom by the sea;
But we loved with a love that was more than love-
I and my Annabel Lee;
With a love that the winged seraphs of heaven
Coveted her and me.

And this was the reason that, long ago,
In this kingdom by the sea,
A wind blew out of a cloud, chilling
My beautiful Annabel Lee;
So that her highborn kinsman came
And bore her away from me,
To shut her up in a sepulchre
In this kingdom by the sea.

The angels, not half so happy in heaven,
Went envying her and me-
Yes!- that was the reason (as all men know,
In this kingdom by the sea)
That the wind came out of the cloud by night,
Chilling and killing my Annabel Lee.

But our love it was stronger by far than the love
Of those who were older than we-
Of many far wiser than we-
And neither the angels in heaven above,
Nor the demons down under the sea,
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee.

For the moon never beams without bringing me dreams
Of the beautiful Annabel Lee;
And the stars never rise but I feel the bright eyes
Of the beautiful Annabel Lee;
And so, all the night-tide, I lie down by the side
Of my darling- my darling- my life and my bride,
In the sepulchre there by the sea,
In her tomb by the sounding sea.