Ștefan Lupu are încriși în buletin puțin peste 30 de ani. Cu toate acestea, CV-ul său ar putea fi motiv de invidie pentru mulți artiști mai în vârstă. Din 2008, de când a absolvit Facultatea de Teatru şi Televiziune la Cluj Napoca, la clasa profesorului Miklos Bács, Ștefan Lupu știe să… joace și să… se joace creând proiecte care i-au plasat numele pe afișele unor spectacole importante prezentate cu succes atât în țară, cât și în lume. Ștefan Lupu e actor. E regizor. E coregraf și dansator. Și le face bine și ispirat pe toate patru. La Arad, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” lucrează în aceste zile la un proiect la care semnează regia și coregrafia. Este vorba despre „Scufița Verde” de Claudiu Sfirschi Lăudat, spectacol a cărui premieră are loc în 9 noiembrie, la ora 19.00, în sala mare a TCISA.

„Scufița Verde” este numele proiectului la care muncești în aceste zile împreună cu trupa de la Arad. De ce Scufița? De ce verde? Și de ce verde cu „V” mare?

Scufița pentru că… punctul de plecare al acestui text, „Scufița roșie”, este un basm universal și universal valabil. O poveste ofertantă care tratează teme esențiale precum cea a sexualității, a morții. O poveste care se desfășoară într-un spațiu aparte: pădurea. Să nu uităm că pădurea este un spațiu când fantastic, când real. Este un spațiu periculos, inițiatic, poate să fie foarte... dark sau poate să fie foarte luminos, iar jocul acesta de umbre și lumini în pădure are o simbolistică profundă și aparte.

Verde pentru că propunerea  textului lui Claudiu Sfirschi Lăudat vine dintr-o proximitate actuală, vine - inspirată dintr-o societate consumeristă - în care nu doar alimentele pe care le cumpărăm de la supermarket sunt de plastic, ci și oamenii tind să devină așa – combinată cu o zonă eco-friendly .

Cu „V” mare pentru că mi se pare important ca titlul unui spectacol să îți atragă atenția într-un fel sau altul. Verde în contextul acesta nu este un atribut al Scufiței, ci este o parte a sa, un nume propriu dacă vreți. În plus, această grafie a numelui vine să întărească încă de la început, mesajul pe care l-am gândit pentru acest spectacol.

Actorii din Arad sunt actori de… text. Cum a fost să lucrezi cu ei pentru acest spectacol în care mișcarea e foarte importantă, esențială am putea spune?

A fost bine încă de la început. Și asta pentru că am descoperit că le place. Până să începem să dansăm am luat-o ușor cu un scurt dicționar al corpului: segmente, elemente corporale, tipuri de încălzire, tipuri de exerciții legate de atenția distributrivă sau de limbajul corporal, de memorie corporală, coordonare și așa mai departe. La începutul proiectului, făceam cam o oră de antrenament pe zi. Acest lucru a fost foarte important pentru că am încercat și am reușit să îi scot din zona lor de confort fizic  și să îi aduc un pic mai aproape de zona pe care eu mi-o doresc.  Au venit după mine, i-am păcălit cu două dansuri, trei jocuri, dar încet, încet am început să lucrăm mai serios și am început să facem și improvizație în mișcare și conștientizare corporală. Am trecut de la elementul Ups! la elementul Uau! (râde) Iar acum simțim toți elementul Uau!  În momentul de față, actorii au forță, au vibrație în corp. Corpurile lor încep să povestească deja. E mai mult decât dans, e o poveste. Pentru că dansul este o poveste. El trebuie să fie energie, trebuie să fie actorie, trebuie să fie atitudine, emoție. Eu cred în asta și caut asta. Și cred că am ajuns în punctul în care pot să spun că sunt mulțumit de ei. Au venit foarte încrezători în direcția asta diferită și… dementă și… paradoxală pe care le-am propus-o și am ajuns la momentul în care spectacolul este construit și arată bine.

Ești coregraf și dansator, dar, în primul rând ești actor. În ce personaj te-ai vedea jucând în acest spectacol?

În timpul repetițiilor mi s-a întâmplat de multe ori să intru să le arăt nu cum să facă anumite lucruri, ci cum cred eu că ar trebui să fie energia unui personaj, cum cred eu că ar trebui să fie masca creată - pentru că lucrăm nu cu mască fizică, ci cu o mască invizibilă a personajului, cu o proiecție a personajului, care este caricatural pe alocuri -păstrând doza de adevăr și de emoție. Așa că am ... probat fiecare personaj în parte.  Îmi place deopotrivă Lupul - și asta nu doar datorită numelui meu de familie – Scufița, Cenușăreasa, Albă ca zăpada, Povestitorul... toate personajele sunt extrem de valoroase și ofertante pentru actor.

Este un spectacol pentru tineri de peste 14 ani. De ce ați optat pentru această limitare de vârstă?

Spectacolul nu are scene obscene, nu are elemente vulgare, nu creează agresivitate sexuală sau mai știu eu ce. Îmi place să spun că sunt niște teme ale sexualității expuse artistic, pentru că așa cum spune și una dintre replicile Prințului, din spectacol: „Cu această nouă revoluție sexuală am de unde să aleg”.

Claudiu Sfirschi Lăudat, autorul textului, lansa la un moment dat niște întrebări retorice la care însă te voi provoca să răspunzi. Așadar: putem trăi fără povești sau în afara poveștilor ?

Sub nicio formă. E clar că suntem construiți din povești. Viața noastră este o poveste. Mie îmi place să cred că viața mea este o poveste frumoasă, Îmi place să o privesc ca pe o poveste. Fiecare dintre noi are semnul lui particular. Fiecare dintre noi are destinul lui și îmi place să cred că ce e al meu, al tău, al nostru este pus deoparte.

Cât e poveste și cât e real ?

Eu mă percep într-un fel, tu mă percepi într-un fel și adevărul este undeva pe la mijloc. Și atunci nu pot să spun cât e poveste și cât e real.

Există real fără poveste ? Exista poveste fără real ?

Probabil că nu există nici real fără poveste și nici poveste fără real. În tot ce este poveste pură există un strop de realitate și adevăr. În tot ce este real și adevăr și viață există, nu un strop, ci o mare de stropi de poveste.