Cum se ciocneau ouăle și cum „se udau” fetele: Obiceiuri pascale de la Nădlac

editat de ARQ • 19 Apr 2020 • 1 Comentarii

Nădlacul este o localitate multietnică, multiculturală, o adevărată micro-Europă. Din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, pe la Nădlac s-au perindat numeroase populaţii. Unele doar au trecut, altele, însă, au rămas aici. Fiecare grup social, având trăsături psiho-morale specifice, şi-a pus amprenta, mai mult sau mai puţin, pe viaţa materială şi spirituală a localităţii, transformând tiparele ancestrale prin viaţa de zi cu zi. Conform ultimelor statistici, la Nădlac trăiesc peste zece grupuri etnice, mai numeroase sau mai reduse. Însă, cele mai importante comunităţi etnice sunt reprezentate de slovaci şi de români, încă de la începutul secolului al XIX-lea.

Cum se ciocneau ouăle și cum „se udau” fetele: Obiceiuri pascale de la Nădlac

Fiecare grup etnic păstrează din moşi-strămoşi tradiţii şi obiceiuri populare specifice. Din multitudinea acestora am selectat două obiceiuri pascale, unul al comunităţii române, celălalt păstrat de comunitatea slovacă din Nădlac.

„Aventuri la ciocnit ouă”

„Înainte de război toţi românii din Nădlac ieşeau la ciocnit ouă la sala de joc, la şcoală, la stradă. Atunci nu era nici un pom acolo. Erau bănci. De la trotuar până la drum era plin de oameni şi de copii şi se ciocneau ouă. Ca la piaţă era acolo la sală. Lazăr Neamţu venea de la sălaş la ciocnit.

Ciocnitul era după masă. Până la masă oamenii erau la biserică! De pe la ora 1 era şi „joc”.

Oniţii [comunitatea greco-catolică – n.n.] ciocneau la biserică la ei, dar ei erau puţini.

Ouăle se duceau „pe dusăle”. Ouăle se căutau în dinţi.

Ciocnitul cu banul era peste drum la Sferlea şi la Grosu. Se ţinea oul între degete şi se lăsa afară doar puţin. Numai copii se ciocneau cu banul. Copilul dădea cu banul de un leu. Dacă se băga banul în ou – ducea oul. Dacă nu – se ducea leul.

Când am fost pe clasa a II-a îmi plăcea tare mult la ciocnit. La asfinţitul soarelui toţi plecau acasă. Eu nu am plecat. Numai eu eram acolo. Deda (bunicul – n.n.) când a văzut că nu mai vin acasă a venit după mine şi m-a dus acasă.

Constantin Birişu – cât era de cald la Paşti lua şi lecru (un fel de palton – n.n.) ca aibă multe buzunare: la ştenţă (veston - n.n.), la lecru, la pantaloni pentru că ducea multe ouă. Rar când ducea altul de la el. Pentru fiecare ou „trăgea un râs de la mama lui” (se bucura – n.n.). Cunoştea oul cu bătaie uşoară în dinţi. Constantin Birişu căuta oul celui cu care ciocnea. Îl căuta şi pe al lui. Dădea şi oul lui la celălalt să îl caute. Apoi îl mai căuta încă odată. Şi tot aşa de trei ori. Asta ca să-l slăbească. Dacă era mai tare oul celuilalt, atâta „îl descânta” (îl amăgea – n.n.) să schimbe oul până îl schimba. Şi apoi ducea oul. Şi iarăşi râdea.

Îmi plăcea să merg la ciocnit cu banul. Dar copii ceilalţi erau şmecheri. Ţineau oul în mână şi nu lăsau decât foarte puţin afară. Eu nu am ştiut să fac aşa şi am lăsat mult din ou afară. Viorel Roşuţ a dat cu banul şi a intrat în ou. Şi nana (sora mai mare – n.n.) era acolo cu mine să mă apere. Viorel a băgat banul în ou şi acum trebuia să îi dau oul. Eu nu am vrut să fac asta. Viorel era mai tare decât mine fiind mai în vârstă şi tot încerca să îmi ia oul. Dacă am văzut că nu pot să scap am dat cu oul de pământ!”

(Obicei cules de la Flocos Teodor (78 ani) din Nădlac în anul 2000.)

„Udatul” fetelor

Până în zilele noastre, comunitatea slovacă a păstrat un străvechi obicei care se desfăşoară a doua zi de Paşti. Băieţii şi feciorii se adună în cete şi pleacă la „udat”, trecând pe la toate casele din sat cu fete de măritat. Mare ruşine pe casa unde este o fată care a fost „ocolită” de „udători”. În trecut, udatul se făcea cu apă, dar în ultimele decenii, se realizează simbolic cu deodorant sau parfum.

După ce credincioşii participau la slujba religioasă de Paşti, în ziua când se aşteptau udătorii, fetele se îmbrăcau în portul tradiţional slovac şi umpleau masa de bunătăţi culinare (friptură, plăcinte, cozonaci). Apa era „ascunsă” ca să nu aibă băieţii cu ce uda fata. Dar existau fântâni aproape în fiecare curte de gospodar... Când băieţii intrau pe poartă, întrebau dacă gazda are apă, deoarece ei mor de sete pentru că au colindat toată ziua pe la casele fetelor şi nicăieri nu au băut apă. Fata le răspundea că nici la ei în casă nu se găseşte strop de apă. Atunci băieţii fugeau prin curte să prindă fata şi o duceau la fântână, unde o udau din cap până în picioare cu o găleată de apă. După încheierea acestui „ritual” străvechi, băieţii serveau din bunătăţile aflate pe masă, plecând apoi la altă casă cu fete ca să repete „udatul”. Totul se încheia seara, după ce toate fetele (sau aproape toate) au fost udate. Unele case erau ocolite, în special dacă fata respectivă a încălcat unele „reguli” nescrise ale vieţii de tânăr: existau unele supărări între tineri sau fata, la jocul duminical, a jucat cu alt băiat decât cu partenerul stabilit tacit.

A doua zi, respectiv în ziua de marţi după Paşti, fetele erau cele care udau băieţii. De obicei fetele pândeau pe la porţi când treceau băieţii şi aruncau cu apă. Acest gest era ca un fel de răzbunare a fetelor care au fost ocolite cu o zi înainte sau a fetelor care au fost udate cu o zi înainte, iar acum doreau să simtă şi băieţii ce înseamnă să fii „udat”.

(Obicei cules de la Marko Ján (84 ani) din Nădlac în anul 1999.)

Prof. dr. Gabriela Adina Marco