dass ich so traurig bin;

ein Märchen aus uralten Zeiten,  

das kommt mir nicht aus dem Sinn.”

”Nu știu ce vrea să însemne

tristețea din sufletul meu,

e o veche poveste, pesemne,

ce-mi stăruie-n minte mereu.”

(Heinrich Heine – Loreley)

Poza alăturată a fost făcută pe malul Lacului Ghioroc în ANNO DOMINI 2011. Era într-o sâmbătă după amiază, dintr-o zi de vară caniculară și, redactor la proaspăt înființatul site www.arq.ro, stăteam pe terasa restaurantului unde îmi închiriasem o cameră, hotărât să petrec aici noaptea, pentru a acoperi cât mai bine evenimentele prilejuite de Zilele Ghiorocului.

Încercam, cu programul Zilelor … în față, să-mi planific cât mai eficient timpul, când m-am pomenit în raza vizuală cu o mână, cu unghii neverosimil de lungi și roșu stacojiu vopsite, care îmi oferea un baton de ciocolată și mă întreba provocator:

             -      Sunteți pregătit pentru experiențe neobișnuite, domnule?

-      Dar asta-i meseria mea, domnișoară, i-am răspuns zâmbind  tinerei care mă îmbia malițios.

Atunci fata a dat (pretins) solemn din cap, mi-a oferit ciocolata și s-a evaporat în căldura de afară, nu înainte de a-mi șopti ațâțător:

-      În acest caz ne-om întâlni mai spre seară!

După ce am întors batonul pe toate părțile, m-am hotărât să gust din el, căci mi-era clar că nu avea nici Dracu (Doamne, iartă-mă!)  vreun motiv să mă otrăvească. Era o ciocolată foarte amăruie și la mijloc părea umplută cu o pastă cu gust de mac și, când devorasem deja trei sferturi de baton, am dat peste un mic sul de hârtie cerată, pe care era scris Mery von B. și un număr de telefon.

M-am întins relaxat pe canapeaua terasei și am sunat la numărul de telefon respectiv, hotărât să intru amuzat în joc. Însă, parcă de undeva, de foaaaaaaarte depaaaaaaaarte, mi-a răspuuuuuns o vooooooce neuuuuuutră, precum cea a telefonistelor de pe vremea centralelor telefonice de altă dată, când trebuia să aștepți răbdător ca o domnișoară cu număr de cod (”Alo, aici Urban 14 !”) să iți facă legătura. Vocea mi-a confirmat că am telefonat la Conacul Mocsony de Foen și că imediat voi putea conversa cu Fräulein contesă Mery von B. Și, într-adevăr, destul de repede am auzit în telefon râsul ironic al (domnișoarei) Fräulein Mery von B, care și-a exprimat satisfacția că am mâncat întreaga ciocolată și, mai ales, că m-am mai și decis să o sun.

Și, până la urmă mi-a promis că o să mă caute ea la Ghioroc în chiar seara respectivă și mă va însoți la o petrecere pe care cu siguranță nu o voi uita multă vreme.

Deci, de cum s-a lăsat seara, m-am și pomenit cu Fräulein Mery von B în camera mea, îmbrăcată într-un grațios costum de secol XIX, însă nu m-au pus deloc pe gânduri veșmintele fetei, căci știam din Programul Zilelor Ghiorocului, că punctul senzațional al nopții de sâmbătă va fi un bal mascat, un soi de carnaval a cărui tradiție în zonă s-a păstrat de pe vremea Imperiului Austro – Ungar.

Și, ca spectatolul să fie complet, când am coborât de pe terasă, am obervat că, la cinci metri de noi, pe șosea, ne așteapta o trăsură neagră, decupată, de vară, cu vizitiul cu mănuși de piele, în frac și țilindru pe capra hinteului, cu biciul într-o mână și hățurile ce struneau doi armăsari albi și nerăbdători, în cealaltă.

La rândul meu, am plonjat bucuros în pielea personajului, luând-o grijuliu de braț și sprijinind-o pe Fräulein Mery von B. să urce scările hinteului și m-am așezat în dreapta fetei și parcă într-o clipită am și zburat până la gară.

Iar micuța gară a Ghiorocului era de-acum mult mai spațioasă și luminată și pavoazată feeric, cum nu mi-am dat seama să fi fost de câte ori am trecut cu mașina pe acolo. În fine …

După vreun sfert de ceas de așteptare, s-a auzit și un șuierat de locomotivă venind din direcția pustei Aradului și, imediat apoi, pufăind aburi din toate părțile și prin toate orificiile, a intrat învingătoare în gară o locomotivă roșie ca sângele.

Apoi s-a deschis ușa unui vagon la fel de roșu și din el s-a dat jos Șeful de tren, un tip țeapăn, ce semăna uimitor de mult cu împăratul Franz Josef, cu perciunii lui până la gât și cu mustăți ca și ale mele și, ceremonios nevoie mare, ne-a poftit pe amândoi în vagonul cu blazon imperial, trăgându-i cu ochiul lui Fräulein Mery von B. și întrebând-o dacă, de astă dată, eu sunt MUSAFIRUL. Fräulein ... a închis un moment ochii și a înclinat complice capul ornamentat cu pălăria ei impozantă.

Imediat trenul s-a pus în mișcare și, în pofida înserării de afară, mai reușeam să întrezăresc, de la geamul vagonului, ba apele Mureșului, ba dealurile și viile din zonă. Până la urmă ne-am trezit ca trenul a oprit in curtea unui Conac imens din Domeniul Căpâlnașului și, împreună cu însoțitoarea mea, am fost poftiți înăuntru, la bal.

Sala de dans era foarte spațioasă și de-a lungul ei lunecau grațios pe parchet două rânduri de dansatori, în vreme ce, pe margini, doamne și domni, în costume de epocă, discutau în șoaptă și își aruncau ocheade și surâsuri semnificative.

Când am întrebat-o dacă nu dansăm și noi, Fräulein ... mi-a explicat tacticos că eu sunt acolo un MUSAFIR venit din altă lume și că, deci, nu am voie (și, de altfel, nici nu aș avea cum) să mă amestec în jocul lor și va trebui să mă mulțumesc cu privitul. Și chiar și acesta poate fi un privilegiu periculos.

Băgând de seamă că începusem să mă plictisesc după o vreme tot zgâindu-mă la dansatori, Merry von B. m-a îndemnat să-l urmăm pe majordom în pivnițele castelului, unde acesta se ducea cu mai multe slugi să aducă vin.

Și m-am pomenit dintr-odată în niște coridoare adânci și lungi, pline până în tavan cu butoaie încredibil de mari și inscripționate într-o limbă necunoscută mie.

Iar la capătul unui coridor insalubru am dat peste o poartă ferecată cu mai mulți drugi de fier și lacăte impozante și străjuită de doi paznici și mi s-a explicat  conspirativ că dincolo de ușă se află o cameră de tortură, unde sunt ținuți cu mâinile și picioarele fixate în butuci trei țigani zglătari, care îi vânduseră Grofului Mocsany de Foen mai multe seturi de argintărie din metal calp și, de asemenea, doi lotri prinși de curând și care terorizaseră localitățile de pe Valea Mureșului ani la rând.

În compensație, pentru că nu mi s-a permis să-i văd pe prizonieri la față, fata mi-a arătat un butoi imens, ce era, de fapt, o poartă disimulată și care s-a deschis prin rotire, lăsând să se întrezărească un tunel lung și întunercat. Și mi s-a explicat în șoaptă că acest tunel șerpuiește fidel pe lângă cursul Mureșului și duce până în catacombele Cetății Aradului. De altfel, prin acest tunel secret și-au salvat libertatea și viața în urmă cu 300 de ani străbunicii fetei, refugiindu-se în Țara Zarandului, atunci când armatele otomane au cucerit Defileul Mureșului și au transformat Banatul în pașalâc turcesc.  (...)

După ce am revenit în curtea Conacului, am fost din nou conduși la tren și Șeful de vagon s-a arătat contrariat că părăsesc domeniul, însă Fräulein Mery von B. l-a lămurit că mă mai așteaptă încă treburi pe acasă și probabil că am ațâpit în tren,  căci m-am trezit … zgâlțâit de barmanul restaurantului din Ghioroc, care mi-a explicat că, după ce am mâncat batonul de ciocolată, am adormit subit pe canapeaua terasei și preț de vreo două ore am tot sforăit ca doi armăsari în călduri și am tot  pufăit ca o locomotivă cu aburi. Iar acum ar cam fi timpul să mă duc si eu la culcare, căci închid și ei terasa.

P(r)ozeur: Vasile de Zărand

P.S. La masa festivă de a doua zi, duminică, i-am povestit primarului Ghiorocului,  Corneliu Popi Morodan, cum am adormit eu buștean după ce am mâncat un baton de ciocolată, primit de la o necunoscută și i-am mai relatat și ce vis ciudat am avut apoi. Și atunci un consilier local mai în vârstă, care stătea lângă noi și a tras cu urechea, s-a băgat  în vorbă și ne-a spus că el a auzit de o veche întâmplare nefericită, petrecută pe vremea Imperiului Chezaro – Crăiesc, când unica fiică a Grofului Mocsony de Foen s-ar fi sinucis, aruncându-se, mâhnită dintr-o dragoste neîmpărtășită, în apele adânci ale Lacului Ghioroc și bietul grof de disperare și-ar fi tras un glonte în cap, iar soția, ca să mai uite tragedia, ar fi dat în patima opiumului (ce se extrage din mac!) și a jocurilor de noroc și toată a avea familii de pe Valea Mureșului ar fi tocat-o pe prafuri halucinogene și prin cazinourile de la Pesta și Viana .

Și, uneori, cică duhul tinerei se împielițează și rătăcește în chip de fată pe malurile Lacului Ghioroc, amestecându-se ca un MUSAFIR necunoscut printre oameni. Și unora le mai joacă și câte un renghi.

Ca mie ieri, bunăoară!