Nu țin partea comuniștilor pentru că au fost și atunci neajunsuri destule, cu marile șantiere ale „Epocii de Aur” , benzina raționalizată, căldura cu rația la blocuri, curentul se lua din cauza economiilor idioate, iar la TV era mai mult tovarășul și Lenuța lui, însă nu pot să nu amintesc că atunci fiecare muncitor își permitea un concediu anual cu bilet prin sindicat la munte sau la mare, astfel încât numai cine nu voia nu beneficia de un concediu în vreo stațiune împreună cu familia.

Dar asta a fost demult, în comunism și... ne-am lecuit, vrem sau nu vrem. Au venit anii blestemați după  ҆89, când se închideau fabricile și uzinele românești care au produs mult pentru țară și pentru export, lăsând mii de muncitori fără un venit, astfel că odată cu îngenuncherea industriei românești de către străini prin intermediul guvernanților de atunci, muncitorul român a ajuns un nimeni de pe stradă, iar firmele de import al baronilor ajunși în Guvern înfloreau peste noapte, timp în care mii de muncitori au intrat în șomaj. Tot atunci au apărut primii patroni tot din neamul nostru, șerpii care au uitat rapid de frații lor, de mamă și tată călcând peste cadavre îmbogățindu-se rapid pe fondul unei legislații aproape inexistente și a faptului că funcționarii erau foarte ușor coruptibili (cazul unei doamne de la ITM , (astăzi pensionată) în urmă cu vreo 13-15 ani care pentru o pereche de pantofi cadou de la patroană... a uitat pe loc de drepturile angajaților unui firme private fiind acolo în control). Și-au deschis firme „frații noștrii români”, însă muncitorii (uneori foștii colegi) erau tratați ca scavii pe plantații, iar sloganul lor era „ poți pleca că am zece care așteaptă la poartă”. Același lucru s-a întâmplat și cu șoferii întreprinderilor de transport, astfel încât generația șoferilor bine pregătiți și cu experiență (meseriași) a dispărut în doar câțiva ani, mulți dintre ei pensionându-se pe caz de boală, nerezistând umilirii din partea patronatului.

Roata vieții se întoarce

Dar Dumnezeu din ceruri vede și pe cel bogat și pe cel sărac, spune Biblia și astăzi șoferii și alti meseriași sunt extrem de căutați însă foarte greu de găsit, pentru că roata vieții se întoarce. Flote întregi de camioane (azi spunem – flotă, de parcă ar fi vapoare) stau în parcuri pentru că nu au șoferi și e bine că stau să simtă umilința și ratele cei care batjocoreau altă dată șoferii. Sunt însă instituții ai căror directori au înțeles că un șofer bun prețuiește cât jumătate din viața camionului (da , cât jumătate din viața unui camion) aducând profit întreprinderii, iar acelor oameni le port respect pentru că știu aprecia munca șoferului. Dar acest lucru se întâmplă de obicei la instituțiile de stat în general, sau în fostele autobaze care astăzi au devenit companii de transport, iar șefii sunt cu pregătire de specialitate auto, nu zidari, păpușari sau ospătari.

„Oglinda unui șofer este camionul pe care lucrează”

Pe Ioan Ursu șofer la Ocolul Silvic Bârzava l-am cunoscut de câțiva ani buni, iar înainte de a-l cunoaște personal am văzut de multe ori camionul pe care lucrează, trecând pe drum, ori staționat în Bârzava, însă ca unul care am „mâncat pita șoferească” am observat imediat faptul că acel camion are un șofer destoinic care îi poartă de grijă și îl întreține. Așa cum oglinda unei femei este aragazul din bucătărie tot așa, „oglinda unui șofer este camionul pe care lucrează”, de aceea este foarte ușor a face diferența între un meseriaș bun și unul indiferent. Odată ca am urcat în cabina camionului alături de Ioan care făcea o cursă de material lemnos de pe Valea Bârzavei la depozitul Ocolului Silvic în Bârzava, mi-am dat seama că simțul meu nu m-a înșelat deloc, ba din contră am realizat că Ioan face parte din generația șoferilor care pun mâna și întrețin camionul, adică adevărații șoferi. Felul fin de a conduce camionul și mai ales îndemânarea și precizia lucrului la încărcarea lemnului cu macaraua forestieră de pe camion m-au făcut să apreciez și mai mult nu numai omul, ci meseriașul în sine. Apoi curățenia din cabina camionului, deși lucrează într-un mediu dificil la pădure spun multe despre șofer. Munca la pădure este grea, presupune și efort dar și atenție mărită atât la volan, cât și pe macara. Drumurile forestiere nu sunt șosele, de aceea camionul forestier este mult mai solicitat decât unul care circulă pe asfalt, iar apoi mai sânt și condițiile meteo, cu ploi, vânt, zăpadă sau gheață, cu împotmoliri sau derapări destul de frecvente iarna , șoferul  fiind nevoit uneori să circule cu camionul încărcat,  pe marginea (dunga) văilor din cauza drumurilor cu gheață sau chiar polei, iar toate acestea nu fac decât să îngreuneze munca șoferului forestier, dar peste toate acestea Ioan Ursu trece cu ușurință, pentru că de 12 ani lucrează la Ocolul Silvic Bârzava fiind obișnuit cu vitregiile vremii. Acest lucru spune mult despre el ca șofer, dar și despre conducerea Ocolului Silvic care apreciază mult munca lui Ioan Ursu. E mult sau e puțin 12 ani? Las pe fiecare să aprecieze, însă nu pot decât să punctez faptul că în acea unitate este stabilitate, pentru că la urma urmei nimeni nu pleacă dintr-o firmă sau instituție dacă e mulțumit.

În timp ce Ioan conducea camionul și apoi când manevra macaraua, ridicând buștenii strânși  în ghiara de fier filmam, dar în același timp, ochiul tehnic format urmărea fiecare mișcare a șoferului, apreciind modul de lucru cu mașina, simțul cu care conduce și manevrează macaraua făcându-mă să apreciez și mai mult acest om, iar cine are un meseriaș ca Ioan Ursu ar trebui să-l aprecieze, pentru că astfel de oameni sunt serioși dar tot mai rari în ziua de astăzi.

Acești oameni ca Ioan Ursu pun suflet, întrețin întotdeauna mașina sau utilajul din dotare , iar tot ceea ce fac, o fac cu maximă seriozitate și niciodată nu lasă lucrul de izbeliște. Apoi, coborând pe drumul forestier spre Bârzava, camionul fiind încărcat la maxim cu bușteni, parcă plutea în mâna șoferului care îl manevra cu mult calm, nesimțind aproape deloc denivelările drumului forestier. Odată ajunși la capătul cursei în depozitul Ocolului Silvic , macaraua forestieră a intrat în acține și în timp de 6 minute camionul a fost descărcat. Șoferul este cheia succesului în multe companii, de aceea trebuie respectat, iar Ioan Ursu este respectat de conducerea Ocolului Silvic Bârzava. Mașina lui Ioan, un M.A.N. 6X4, deși muncește zi de zi la pădure de 5 ani bătuți pe muchie, arată extrem de bine, fără a fi lovită măcar, de aceea spun că ,,oglinda șoferului este întotdeauna mașina din dotare”, iar faptul că un șofer bun face cât jumătate din viața unui camion, este pentru că acel șofer destoinic lucrează cu mașina în așa fel încât îi prelungește viața cu cel puțin jumătate din norma de exploatare. Asta înseamnă un șofer și un meseriaș adevărat. În rest nu-mi rămâne decât să–i urez lui Ioan Ursu „drumuri bune și o primăvară frumoasă în cântec de păsărele pe drumuri forestiere... și nu numai!”.