În urmă cu vreo două zeci și șase de ani am ajuns prima dată la Păiușeni, pe atunci eram un tânăr șofer de camion și întâmplarea a făcut să fiu nevoit, având  camionul lung, să întorc unde era spațiu mai mare.  

Am ajuns, unde astăzi este troița, am întors camionul și m-am oprit curios pentru că  am văzut vreo doi oameni care  lucrau la un stâlp de troiță culcat, îl sculptau cu dălțile, modelându-l.

Am admirat lucrul frumos ce ieșea din mâna acelor oameni, apoi am plecat după ce am schimbat câteva vorbe cu ei. Nu m-am gândit atunci că o să ajung să iau parte la Ruga de la Păiușeni exact la acea troiță care atunci era un lemn modelat de dălțile acelor oameni, dar viața îți rezervă și surprize.

Încă de prima dată am îndrăgit Păiușeniul, câțiva ani la rând ajungeam mereu cu camionul în acest frumos sat codrenesc care mi-a intrat în suflet pentru că ador satele  așezate pe firul văilor,  înconjurate de păduri, cu aerul curat  și tare în răcoarea dimineții, cu verdele pădurilor ce-l înconjoară și cu oameni mai buni, pentru că omul de la deal și munte întotdeauna este mai cald și primitor.

Am legat prietenii atunci, dar și acum și o spun cu drag că aici mă simt acasă, îmi sunt dragi acești oameni și îmi vor fi mereu. Păiușeniul este cel mai lung sat din județul Arad, având 7,8 Km, dar și foarte pitoresc, cu un potențial turistic mare, ce merită pus în valoare, dar și cu tradiții populare de excepție.

Nicăieri femeile nu poartă poale brodate mai frumoase ca la Păiușeni, aici fiind o mândrie și o concurență între femei, care are cea mai frumoasă sumnă sau camașă mai frumos brodată.

E un lucru bun pentru că astfel, se păstrează tradiția și portul popular. Aici multe lucruri încă au rămas așa cum erau pe vremea tinereții noastre. Am ajuns în sat cu câteva ore înainte de a începe Ruga pentru că voiam să văd  Păiușeniul altfel.

Am văzut un peisaj deosebit de frumos, dar înaite de a urca dealul spre releu, la intrarea în sat, atenția mi-a fost captată de zarvă de copii care  se auzeau dinspre vale. Am oprit mașina,să fac cîteva poze apoi am coborât în vale și am văzut ceva ce m-a facut să rămân nemișcat, privind câțiva copii care se scăldau în apa văii Păiușeniului.

Mi-au adus aminte de copilărie și emoțiile desigur m-au copleșit, îi priveam, mi-au fost așa de dragi cum se balăceau în apă și chițăiau de bucurie , am stat nemișcat ,  nu voiam să le stric cumva bucuria, pentru că erau 31 de grade afară.

Unde mai găsești azi copii care se știu bucura de acel puțin pe care copilăria ni l-a oferit și nouă, dar care era un dar ceresc și pentru noi atunci și pentru ei acum. Nu s-au sfiit când m-au văzut, din contră se bucurau și mai tare, iar mie mi s-au umezit ochii văzând că mai există copii care nu sunt dependenți de calculator și alte minuni inginerești care le fură copilăria, făcându-i ursuzi și nervoși.

I-am privit câteva minute cum se aruncă în apă, vorbind cu ei, bucurându-mă de bucuria lor, apoi am plecat , bineînțeles tot cu ochii umezi, ducând cu mine o frântură din propria copilărie când la fel  faceam și noi, copiii de atunci. Unde mai poți vedea copii bucurându-se și scăldându-se în vale ca la Păiușeni? Unde mai vezi astăzi acele sate frumoase de altă dată cu tradițiile și obiceiurile frumoase din bătrâni?

Noul pătrunde peste tot și nu e rău acest lucru, atât timp cât undeva, într-o casă sau un loc din sat se mai păstrează din trecutul și istoricul satului respectiv pentru ca cei ce vin după noi să cunoască cum au trăit bunicii și străbuicii lor.

Astăzi tinerii noștrii ajung în insulele Hawaii sau la Honolulu, dar nu au văzut frumoasa Bucovină, Transfăgărășanul, ori minunata vale a Vaserului din Maramureș unde în mersul mocăniței te reîntorci în trecut.

Nu își cunosc țara și e păcat pentru că încă avem o țară frumoasă. Un prieten plecat în Germaia mi-a scris pe facebook : „FRUMOASĂ ȚARĂ AVEM” , văzând pozele de la Păiușeni.

Acest sat este unul dintre cele mai frumoase din județ, unul dintre satele de pe Valea Crișului pe care eu le am în suflet mereu.

Ruga la Păiușeni este un lucru frumos și de apreciat pentru că există oameni aici care pun mult suflet, precum domnul Nicolae Păiușan și alții pe lângă dânsul, înclusiv primarul comunei Ionel Pașca, oameni ce nu lasă să dispară frumosul.

Prin această manifestare, ei îi adună „ACASĂ LA PĂIUȘENI” pe toți cei care nu și-au uitat copilăria petrecută în acest minunat loc înconjurat de păduri, unde cucul cântă în propria grădină sau țarină și unde susurul văii se aude din curtea casei.

Ce poate fi mai frumos pentru un copil decât o vacanță la Păiușeni, unde totul este așa cum Dumnezeu a lăsat lumea, cu liniște, aer curat și fără nici un gând.

După slujba religioasă care a  fost susținută de părintele paroh, a început programul folcloric susținut de soliștii Emilia Cerghizan și Petrică Neag cu formația. Programul artistic a fost frumos, horele și dansul s-au ținut lanț în ritmul muzicii până târziu în noapte, oamenii au socializat, s-au bucurat că s-au reântâlnit, m-am bucurat și eu că am revăzut prieteni dragi.

Mă bucur întotdeauna când mă reîntâlnesc cu bace Teodor Bonchiș, bace Teodor Ruja(Togearcă), bace Adrian de la Văsoaia pe care de curând l-am sărbătorit, ori Petrică Crișan (Vespea) și alții.

Astfel de manifestații sunt prilej de a face oamenii să se simtă bine și a se bucura unii cu alții, îi ține mai uniți. Încă odată, așa cum este obiceiul de „Sf.Ilie” an de an, peste codrii Păiușeniului a răsunat muzica, dansul și veselia acestor oameni minunați care știu să muncească, dar și să se bucure unii cu alții.

Au venit oameni și din satele vecine, dar atenția mi-a fost atrasă de o fetiță de la Rădești, Daiana, extrem de jucăușă, ce ținea horele în rând cu cei mari, un adevărat talent.

Am plecat târziu, după miezul nopții, lăsând în urmă muzica ce răsuna peste păduri. După câteva sute de metri m-am oprit, așa cum fac întotdeauna când plec dintr-un loc drag. Am privit cerul în noapte plin cu stele, doar atât cât se putea vedea de pădurile din dreapta și stânga văii Păiușeniului, dar a fost frumos. Se mai auzea încă ecoul muzicii lăsate în urmă și concertul greerilor din iarbă. Am stat în liniște și întuneric vreme de vreo cinci minute pe capota mașinii ascultând concertul greerilor și adiera pădurii ce ducea aerul curat din inima ei. Am privit cerul plin cu stele așteptând să văd și luna care era dincolo de culmea dintre Păiușeni și Valea Hurez, cu gândul la viața tihnită de la țară, la ,,ceva frumos" și fredonam acel minunat cântec ,,Țărăncuță, țărăncuță..”

P.S.  Aș vrea să-i mulțumesc lui Paul Crișan pentru ajutor, deoarece o parte din filmări i se datorează acestui băiat deosebit care m-a urcat cu Jeepul până în culme. Asta înseamnă să ai prieteni  peste tot.

Păiu