Emil Şimăndan: Domnule Valentin Voicilă, vă propun să începem dialogul nostru cu momentul în care v-aţi alăturat manifestanţilor adunaţi în faţa fostului Comitet judeţean Arad al P.C.R. Ce forţe de represiune aţi întâlnit în momentul în care aţi ajuns în piaţă? Cum apreciaţi, după peste două decenii de la Revoluţie, forţele de represiune din Arad pe care le-aţi întâlnit?

Valentin Voicilă: În data de 20 spre 21 decembrie 1989 am ascultat la postul de Radio Europa Liberă o înregistrare cu ceea ce s-a întâmplat la Timişoara. De la radio am aflat că armata a tras la Timişoara. Cunoştinţele mele despre Timişoara proveneau din două surse. În primul rând de la postul de Radio Europa Liberă – unde am  auzit vocile femeilor care strigau: „Nu trageţi, sunteţi copiii noştri!” Apoi s-a auzit o rafală de arme automate, după care vocile s-au stins! Îmi era clar că s-a tras şi că armata a tras. Acolo nu era un film de Sergiu Nicolaescu, acolo era adevărul! Iar cea de a doua sursă a fost colegul meu de la Teatru, actorul Doru Iosif, care locuia în Timişoara şi făcea naveta la Arad. Înaintea spectacolului de duminică seara, în care jucam amândoi, acesta mi-a povestit  ce s-a întâmplat la Timişoara. Eram prieteni şi jucam în acelaşi piesă de teatru. Doru Iosif mi-a povestit îngrozit că a început să se tragă în Timişoara şi că sunt deja morţi şi  nimeni nu ştie ce se va întâmpla mai departe! Mai cunoşteam şi faptul că armata din UM Cetate Arad a fost trimisă în 17 decembrie la Timişoara în sprijinul reprimării manifestanţilor. Aşadar, în dimineaţa de 21 decembrie când am ajuns eu în piaţă, aveam în faţa mea ofiţeri care ştiau deja ce s-a întâmplat la Timişoara. Primul meu gând a fost să nu-i provoc. Aceasta era ideea mea fixă. Mai ales că la ora 10,30 când am ieşit din casă am auzit trăgându-se focuri de armă în centrul oraşului. Nu ştiam dacă erau focuri de avertisment, ori se trăgea cu adevărat în oameni! Întrucât locuiesc aproape de Primărie, am auzit foarte bine că se trăgea. Atunci mi-am zis că sunt bărbat, sunt tânăr, aveam 32 de ani, sunt responsabil pentru ceea ce va fi şi am pornit pe  strada Crişan spre centrul oraşului. Vă mai amintesc că făcusem armata, eram ofiţer de rezervă, că ştiu să trag cu arma, deci ştiam  ce înseamnă o armă automată.

E.Ş.: Unde aţi efectuat stagiul militar?

V.V.: Am făcut armata la o Unitate Militară de Infanterie din  Kogălniceanu, în judeţul Constanţa. Cred că era UM 01295, dacă îmi aduc bine aminte. După ce am terminat liceul am dat examen de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, unde am intrat de la început. După ce am dat examen, în toamnă, am mers în armată, timp de nouă luni, deci la Kogălniceanu, lângă Aeroportul Militar. Acolo se afla U.M. de Infanterie pe care am menţionat-o. Aşadar, ştiu să trag cu arma, am participat la aplicaţii militare, etc., cunosc tot ce ţine de armată. În calitatea mea de ofiţer în rezervă ştiam că un cadru militar nu trebuie atins în nici un fel, nu trebuie provocat sau ucis. Când am ieşit în stradă şi am ajuns pe bulevardul central al Aradului am văzut ofiţeri şi soldaţi aşezaţi pe poziţie de luptă în faţa  TAB-urilor, într-o stare psihologică încordată. Sunt actor, studiez chipurile oamenilor, iar chipul exprimă interiorul omului. Atunci am văzut că groază cea mai mare era pe chipurile soldaţilor şi ofiţerilor şi mai puţin pe feţele civililor. De ce? Pentru că  civilii  erau în acele ore mai mulţi decât militarii şi s-au simţit mai puternici. Majoritatea erau muncitori. Veneau din marile întreprinderi din Arad. Muncitorii sunt în general oameni foarte puternici. Sunt obişnuiţi să lupte. Intelectualii sunt mai filozofi, mai interiorizaţi, dar muncitorii sunt acea forţă extraordinară  pe care dacă o câştigi de partea ta şi ştii să o conduci – îmi permiteţi să folosesc o metaforă - dărâmi cu ea şi munţii!

E.Ş.: Observaţia dvs. psihologică v-a dat curaj mai mult?

V.V.: Studiindu-le chipurile ofiţerilor şi soldaţilor mi-am spus în sinea mea că cea mai mare nenorocire ar fi să se deschidă focul, pentru că ei, de groază, ar trage,  apărându-se, individual, şi, evident, executând ordinele pe care le primeau. Având cunoştinţele mele de actorie, am studiat de multe ori individul, omul, aveam capacitatea, prin şcoala de actorie pe care am făcut-o, să fac acest lucru. Am avut un profesor extraordinar, pe Amza Pellea, care ne-a învăţat studiul asupra omului viu, în acţiune. De multe ori ne spunea că dacă vreţi să studiaţi omul intraţi într-un restaurant, comandaţi o votcă,  aprindeţi o ţigară şi studiaţi omul, ca să vedeţi cum reacţionează acesta! Deci, făceam adesea studii pe om, de adevăratelea cu Amza Pellea, ori singuri. Ajungând în piaţă, privind armata, am înţeles că cel mai bun lucru ar fi să nu-i provocăm, să nu-i atingem cu nimic, pentru că  dacă ar fi fost declanşat focul de armă, nu l-ar mai fi putut opri nimeni!

E.Ş.: Aşadar, încă de la început, aţi reuşit să păstraţi un echilibru între armată şi demonstranţi!

V.V.: Recunosc că am avut capacitatea de a intui anumite reacţii posibile ale oamenilor. Pentru că dacă faci un anumit lucru, trebuie să anticipezi ce va face celălalt din faţa ta, dacă tu îl provoci. Aşa am ajuns la concluzia că cel mai bine  ar fi să ne organizăm, să fim o forţă bine determinată, ca atitudine, cu lozinci, cu lideri. La început am apelat la liderii muncitorilor, cum au fost muncitorul Onofrei Dănilă de la Orologerie, ori maistrul Mircea Crişan de la Strungul, lideri  care i-au însoţit pe muncitori din fabrică şi până în piaţa din centrul Aradului şi al căror cuvânt era ascultat de manifestanţi.  În ceea ce mă priveşte eram  şi eu cunoscut, mă cunoşteau foarte mulţi oameni de la Teatru, în special tineri care m-au văzut pe scenă, jucam în perioada aceea roluri principale, aveam recitaluri, jucam în filme şi aşa mai departe. Eram respectat şi, ca atare, am fost acceptat ca un lider neoficializat.

E.Ş.: Însă prin modul în care aţi acţionat, v-aţi oficializat!

V.V.: Da, prin ceea ce făceam şi le spuneam. Îmi aduc aminte că le-am spus să aducă de la Spitalul Matern – care se afla la o sută de metri de piaţă – scutece şi cearceafuri, pe care să scriem apoi lozinci. Au făcut lucrul acesta. S-au dus la Spitalul Matern şi s-au întors cu scutece şi cearceafuri. Apoi am cerut ruj de buze de la femei, pe care l-am primit, şi am scris cu el pe cearceafuri lozinci, prin care ne-am exprimat ce dorim în faţa puterii.

E.Ş.: Cum v-a venit ideea să cereţi scutece şi cearceafuri de la Spitalul Matern?

V.V.: Noi, la şcoală, la teatru, am făcut exerciţii de improvizaţie. Aşa se numesc. Am avut examene pe teme de improvizaţie. Eşti într-o situaţie dată, ai câteva obiecte sau nu le ai şi trebuie să improvizezi. Cum rezolvi? Fiecare gândea individual. Primeam notă pe asta! Noi am învăţat, de exemplu, pe o scenă goală, să improvizezi ceva cu un obiect, care poate deveni ceva. Un pix poate deveni un pumnal, dar în acelaşi timp şi un pix. Apoi un piaptăn poate deveni un alt obiect şi aşa mai departe…În situaţia dată din piaţă m-am gândit ce ar trebui să fac pentru a le demonstra celor din Primărie că avem o atitudine, că vrem ceva, că suntem un grup organizat, că nu suntem o mulţime rebelă care vrea să ucidă şi aşa mai departe. Am luat scutece şi cearceafuri de la Maternitate pentru că aveam nevoie de ceva alb, pe care să poţi scrie o lozincă. Ideea mi-a venit atunci, fără să fi existat vreo premeditare. Spitalul Matern era cel mai aproape de piaţa din faţa fostului sediu al Comitetului judeţean de partid. Deci am primit de la Matern cearceafuri şi scutece, am cerut ruj de buze de la femeile care se aflau cu noi în piaţă, şi am scris câteva lozinci, între care amintesc: „Fără violenţă!”, „Jos Ceauşescu!”, „Timişoara, Timişoara!” şi aşa mai departe.

E.Ş.: „Jos Ceauşescu!” – era clar o atitudine anticeauşistă. Cum a apărut cealaltă atitudine, anticomunistă?

V.V.: Atitudinea noastră anticomunistă – pentru că a  fost şi lucrul acesta – a venit mai târziu, după înfiinţarea primelor organizaţii civice. În decembrie 1989 nu s-a strigat „Jos comunismul”, încă nu se putea face acest lucru, exista o firească teamă. Mesajul anticomunist a fost o etapă în plus. Noi,  atunci, nu am dorit o provocare faţă de cei din Consiliu şi faţă de Armată. Eu ştiam foarte bine că un ofiţer are anumite limite, că nu poate acţiona dincolo de ele. Faptul că s-a smuls Stema de pe steagul Tricolor şi a rămas o gaură în steag, aceasta semnifica schimbarea, că dorim altceva decât ceea ce a fost. Putea fi evident pentru oricine că pasul următor va fi atitudinea anticomunistă. Atunci încă nu s-a ajuns la  lozinci anticomuniste, dar, de pildă, smulgerea Stemei comuniste din Tricolor l-a scos din minţi pe şeful Statului Major al Diviziei 11 Mecanizate de la Oradea, pe maiorul Eugen Bădălan, care în decembrie 1989 superviza activitatea Regimentului din Arad. Acesta este un alt episod, la care o să mă refer poate mai târziu. Totuşi doresc să subliniez încă de pe acum că acel ofiţer superior, ostilul faţă de revoluţionarii din decembrie ’89 de la Arad, în mod paradoxal, a ajuns foarte repede  general cu trei stele şi chiar şef al Armatei Române! Acestea sunt marile dureri ale revoluţionarilor astăzi, în faţa ofensivei neruşinate a celor care au acţionat să înăbuşe mişcarea noastră revoluţionară din decembrie 1989, ca apoi să primească funcţii înalte în Stat şi în Armată!

E.Ş.: Comitetului judeţean de partid Arad, cum a reacţionat în faţa manifestanţilor?

V.V.:Pe la orele amezii a coborât din sediul Comitetului judeţean de partid prima-secretară Elena Pugna, ca să ne îndemne să părăsim piaţa. Eu, împreună cu mai mulţi lideri apropiaţi – între care amintesc pe Dănilă Onofrei, pe Mircea Crişan, dar şi alţii - am ieşit din rândul revoluţionarilor câţiva paşi mai în faţă, până în zona armatei, unde s-a oprit doamna Pugna, fiind astfel protejată de armată.  Dialogul a fost foarte scurt şi simplu. După promisiunea făcută de Ceauşescu la mitingul de la Bucureşti, ni s-a spus că se va mări salariul parcă cu o  cu o sută de lei, deci să mergem acasă, să nu mai protestăm în stradă, că vom trăi mai bine ca înainte! I-am răspuns că noi nu vom merge acasă pentru promisiunea făcută, vom rămâne în stradă până la capăt, până ce Ceauşescu nu părăseşte conducerea ţării! Aceasta a fost hotărârea noastră. După acest răspuns, prima secretară s-a întors în sediul Comitetului judeţean de partid. Repet, dialogul cu doamna Elena Pugna a fost civilizat, de fapt doamna Pugna şi în momentul în care reprezentantul C.C. al P.C.R, secretarul cu propaganda Ilie Matei trimis la Arad de către Elena Ceauşescu să coordoneze represiunea, a dat ordin prin maiorul Eugen Bădălan ca soldaţii maiorului Diaconescu de la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă din Radna să împungă cu baioneta manifestanţii din faţa sediului fostului Comitet judeţean de partid, nu a fost de acord, a început chiar să plângă. Elena Pugna a înţeles încă de la întâlnirea noastră din piaţă că nu suntem nişte golani agresivi, motiv pentru care s-a opus ordinului aberant dat de secretarul cu propaganda Ilie Matei.

E.Ş.: Cum a decurs protestul manifestanţilor în faţa forţelor de represiune în cursul după-amezii zilei de 21 decembrie?

V.V.: Personal, în acea zi de 21 decembrie am trecut prin câteva etape. La un moment dat am vorbit manifestaţilor la o pâlnie, pentru că vocea începea să mă lase şi ştiam că nu trebuie să abuzez de ea. Mi s-a adus o scară de zugrav, de pe care am strigat lozincile deja cunoscute ale revoluţiei. Apoi s-a amenajat un podium, o platformă din materiale de construcţii. Însă, deoarece ziua era foarte scurtă, după ora 16 începea deja să se întunece, am început să ne organizăm pentru noapte. Înainte de ora amintită au apărut doi curieri de la Timişoara -  Sanda Adrian şi Oprea Benianim – cu textul Frontului Democratic Român constituit la Timişoara, care mi-a fost înmânat printr-un intermediar, după care l-am citit în faţa manifestanţilor. Astfel, după modelul de la Timişoara, am constituit şi noi arădenii, în piaţă, înainte de lăsarea întunericului, un Comitet de demonstraţie transformat în Filiala din Arad a Frontului Democratic Român, din care au făcut parte 14 lideri ai muncitorilor, care  au avut curajul să spună: „Da, sunt de acord să fac parte din Frontul Democratic Român!” Lista cu cei 14 membri ai Comitetului FDR de la Arad a fost publicată în primul număr al ziarelor „Adevărul” şi „Jelen” din Arad, apărute în dimineaţa zilei de 23 decembrie. Între timp am primit câteva informaţii că s-a produs o schimbare majoră la Timişoara, că nu se mai trage şi că există o formă de organizare a manifestanţilor. Printre cei de la care am primit asemenea informaţii s-a numărat un miner din Valea Jiului, Vasile Onofraş, care a sosit la Arad de la Timişoara. Textul FDR adus de  Adrian Sanda cu Oprea Beniamin de la Timişoara a fost multiplicat de mână, în apartamentul doamnei Maria Taţiuc, pe Calea Romanilor în Arad, apartament care ulterior a fost „ciuruit” cu 172 de gloanţe, trase de un pluton de militari din oraşul Ineu. Deci, ştiam ce se întâmplă la Timişoara, ştiam ce vrem, iar prima formă de organizare politică – deşi era foarte periculos – am realizat-o în stradă, înainte de lăsarea serii, pe o coală de hârtie ruptă dintr-un caiet, care este reprodusă în volumul dumneavoastră despre Revoluţia din decembrie 1989 de la Arad, întitulat: „Întrebătorul din Agora”, şi expus la Muzueul Judeţean din Arad. Prin constituirea Comitetului FDR ne-am cunoscut între noi, am aflat cine suntem fiecare, ne-am scris şi locul de muncă, iar în cazul în care ne-ar fi arestat, să ştim unii de alţii.

E.Ş.: Înţelegerea verbală cu ofiţerii din armată, a rămas neschimbată şi în cursul după-amezii?

V.V.: Armata a rămas pe poziţie, iar noi am respectat înţelegerea iniţială. Acestea ar fi spuse sintetic câteva evenimente din ziua de 21 decembrie, până la lăsarea înserării şi nopţii.

E.Ş.: A venit înserarea. Nu s-au mai aprins luminile în piaţa. În cartea mea „Întrebătorul din Agora” revoluţionarii Gheorghe Curta şi Helmut Dukadam au mărturisit că s-au deplasat la Mănăstirea de Maici din Gai-Arad, de unde au cumpărat 1.000 de lumânări pe care le-au adus în piaţă şi le-au împărţit revoluţionarilor care stăteau în întuneric.

V.V.: Este adevărat că am primit în acea noapte lumânări, pe care le-am aprins, dar nu ştiam atunci cine le-a adus. Eu îl cunoşteam pe Duckadam ca un mare jucător de fotbal, ştiam că a fost printre noi, dar nu am ştiut cine a adus lumânările şi că ele au provint de la Mănăstirea de Maici din Gai!

E.Ş.: Toată noaptea aţi rămas în întuneric, nu s-au mai aprins deloc becurile electrice?

V.V.:  Da, toată noaptea. Venea ceva lumină de pe la ferestrele caselor şi instituţiilor ce înconjoară piaţa din faţa Palatului Administrativ, dar a fost foarte slabă, ne vedeam foarte puţin între noi.

E.Ş.: De-a lungul anilor au apărut tot felul de declaraţii din partea unor impostori, care nu au rămas în acea noapte în piaţă, dar, bazându-se pe faptul că era întuneric şi că nu pot fi verificaţi, afirmă astăzi că s-au numărat printre cei mai curajoşi manifestanţi. Vă rog să vă referiţi unde au stat revoluţionarii rămaşi în noaptea de 21 spre 22 decembrie în piaţă, ce au făcut, care au fost tensiunile dramatice ale acelei nopţi la Arad, ca să fie clar pentru toată lumea!

.V.: Cei care am rămas în piaţă ne-am postat în dreapta liniei de tramvai, cum suntem orientaţi cu faţa spre Teatru. Iar ca poziţie, exact în faţa actualului sediu al PSD Arad. Fiind atât de puţini, circa 80 de persoane, ne-am concentrat în locul amintit, poate ceva mai aproape de Banca Naţională. Ne-am retras acolo pentru că aveam nevoie în spatele nostru de un perete, de un zid oarecum apărător, iar în curtea acelei clădiri puteam merge la toaletă, întrucât uşa de la intrare era permanent deschisă. Acesta este locul corect în care am stat în noaptea de 21 spre 22 decembrie, când Ilie Matei a dat ordin să fim împunşi şi măcelăriţi cu lovituri de baionetă, după cum am aflat mai târziu de la maiorul Neculae Diaconescu, comandantul Detaşamentului Păuliş din faţa fostului Comitet judeţean de partid, care a refuzat să execute acest ordin primit în faţa maiorului Eugen Bădălan.

E.Ş.: Cum a reacţionat armata, ce poziţie ocupa aceasta în acel moment în piaţă?

V.V.: Pe parcursul nopţii armata s-a afla tot în dreptul liniei de tramvai, dar în cealaltă parte, spre sediul al Comitetului judeţean de partid, paralel cu linia de tramvai.

E.Ş.: Dacă aţi fi fost atacaţi de către forţele de represiune, cum s-a şi dat ordin de către Ilie Matei, în ce modalitate v-aţi fi putut retrage din piaţă?

V.V.: Ne-am fi putut retrage pe strada Horea, unde nu mai era armată. Pe bulevardul central era riscant să ne retragem în noapte. Pe strada Horea însă ar fi fost ceva mai sigur, dar nici aici o certitudine. De fapt, ce s-a întâmplat? La un moment dat armata a început să-şi părăsească poziţia şi să înainteze peste linia de tramvai, către Banca Naţională, să ne preseze spre actualul sediu al PSD, conform ordinului dat de Ilie Matei în biroul primei secretare Elena Pugna, ordin pe care eu atunci nu l-am cunoscut, am aflat despre el mai târziu de la maiorul Diaconescu şi la Procesul de la Timişoara.

E.Ş.: Când aţi sesizat că armata a trecut de linia de tramvai, cum aţi reacţionat?

V.V.: Am mers împreună cu un  grup de revoluţionari la cel care se agita că era şeful lor, care-i conducea.  Atunci nu am ştiut că este maiorul Bădălan şi că el este Şeful Statului Major al Diviziei 11 Mecanizate din Oradea, de care aparţinea Regimentul din Arad. Era un ofiţer roşu la faţă, plin de furie, căruia i-am spus: „Tovarăşe ofiţer, noi ne-am păstrat poziţiile, nu am fost violenţi, vă rog să vă respectaţi şi dumneavoastră poziţia!” El a strigat: „Marş din faţa mea că te împuşc! Eu am depus jurământ pe Tricolorul cu Stemă şi voi aţi smuls Stema!” După ce am purtat acest scurt dialog, am părăsit locul împreună cu revoluţionarii care m-au însoţit şi am hotărât să schimbăm steagul Tricolor cu Stema decupată, cu un steag cu Stemă, ca maiorul să nu ordone deschiderea focului asupra noastră. Astfel, colegii mei au făcut rost de un steag Tricolor cu Stemă şi l-am înlocuit, în zorii zilei, pe cel cu Stema decupată. Maiorul a înţeles în cele din urmă că noi nu dorim să provocăm armata, după care nu a mai ordonat foc asupra noastră! A fost o formă de smerenie a noastră, ca să nu provocăm armata.  În cele din urmă scenariul lui Ilie Matei nu a reuşit, ca să fim omorâţi, ca să fim lichidaţi cu baionetele în piaţă,  iar maiorul Bădălan, prin neexecutarea acestui ordin de către maiorul Neculae Diaconescu, şeful statului major al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Radna - Lipova, a profitat din plin după  Revoluţie, fiind înaintat din grad în grad până la general cu trei stele, primind la un moment dat din partea Preşedintelui Ion Iliescu  funcţia de  Şef al Statului Major General al Armatei Române, în vreme ce adevăratul erou din rândul armatei de la Arad, care a refuzat să comande vărsare de sânge, maiorul Diaconescu, a fost scos la pensie! 

E.Ş.: Dumneavoastră aţi adresat un apel către Armată. Când l-aţi adresat?

V.V.: În data de 22 decembrie. Este înregistrat  pe o casetă video. Tabelul cu constituirea Frontului Democratic Română a fost scris în seara zilei de 21 decembrie, iar mesajul către Armată în  22 decembrie. Tot în dimineaţa zilei de 22 decembrie, după ce a revenit mulţimea de manifestanţi în piaţă, am schimbat toate steagurile Tricolor cu Stema decupată cu steaguri cu Stemă, iar Armata – în faţa mulţimii impresionante – nu a mai avut baioneta la arme. Totuşi mai doresc să vă spun un lucru foarte important. În această dimineaţă, până la fuga lui Nicolae Ceauşescu s-au înfiltrat printre teriştii de la Radna soldaţi cu baioneta la armă, care puteau să provoace mulţimea din piaţă. Un soldat cu baioneta la armă se află într-o anumită poziţie, mai ofensivă, iar fără baionetă se află într-o altă poziţie, mai defensivă. Cei cu baionetă la armă aveau deja o poziţie ofensivă, faţă de ceilalţi care stăteau liniştiţi.

E.Ş.: Când aţi constatat acest lucru, ce aţi făcut?

V.V.: Am luat microfonul în mână – aveam deja instalată o staţie de amplificare în piaţă -  şi am cerut, ca să audă toată lumea, retragerea acelor soldaţi din faţa noastră cu baionetă la armă, a persoanelor care s-au intercalat pe nesimţite printre soldaţii fără baionetă la armă. După intervenţie mea sonoră, foarte hotărâtă, au fost retraşi toţi soldaţii cu baionetă care s-au intercalat printre  rândurile cu militari neagresivi.

E.Ş.: După ora zece s-a anunţat la Radio sinuciderea generalului Milea, care era comandantul Armatei, iar la ora 12,30 fuga soţilor Ceauşescu. Pe străzile Aradului se aflau deja peste o sută de mii de cetăţeni. Bucuria acestora, după fuga lui Ceauşescu, ca şi la Timişoara şi la Bucureşti şi în întreaga ţară a fost enormă, pretutindeni în ţară era o adevărată euforie. Armata s-a retras în cazărmi, în vreme ce revoluţionarii au intrat în sediul Consiliului judeţean, producându-se după ora 14 disoluţia vechii puteri. Ce ne puteţi spune despre acele momente din Arad?

V.V.: După ce am intrat în clădirea mare a Consiliului şi Primăriei, am fost condus de către revoluţionari la balcon, de unde am vorbit arădenilor rămaşi în piaţă. Am spus atunci – şi acest lucru nu am să-l uit niciodată – că toţi suntem fraţi, români, maghiari, germani, sârbi şi toţi ceilalţi suntem împreună în această schimbare. Iar acest lucru a creat multă unitate în fiecare grup din piaţă. Era foarte important să fim uniţi şi să nu se treacă la acte de violenţă. În timp ce vorbeam oamenilor  am primit informaţia că apa din oraş a fost otrăvită. Îndată am comunicat oamenilor de la balcon: „Atenţie, nu beţi apă de la robinet deoarece sunt informaţii că apa ar fi otrăvită!” Apoi o altă informaţie a fost că în curând vom fi atacaţi, că elicoptere cu terorişti vin de la Timişoara spre Arad, că o serie de obiective importante din oraş vor fi aruncate în aer şi aşa mai departe! Cineva dorea să disperseze mulţimea, să-i trimită acasă, să-i sperie, să nu-i mai lase să fie un tot unitar, un grup unit. Aşadar, au început să ne parvină tot felul de informaţii false, ne erau comunicate la telefoanele din Consiliu, scopul diversioniştilor era să creeze panică, motiv pentru care foarte mulţi arădeni aflaţi în piaţă au plecat acasă, în vreme ce noi, revoluţionarii din Consiliu,  am devenit foarte preocupaţi  cum să apărăm obiectivele vitale ale oraşului, să nu fie atacate şi distruse.

E.Ş.: Diversiunea în Arad a început în timp ce vorbeaţi arădenilor de la balconul Primăriei!

V.V.: Diversiunea din 22 decembrie a început foarte repede, cu acele informaţii la care m-am referit. În urma unor astfel de informaţii diversioniste o parte din cei aflaţi în stradă, cum am precizat deja, au plecat să-şi protejeze familiile, să verifice apa, iar alţii au rămas tot timpul acolo, până seara, când,  pe la orele 22,20 a început  să se tragă şi în Arad, mai exact după aterizarea pe Aeroportul din Arad a unui BAC - 111, cursa Timişoara – Bucureşti, care avea escală la Arad, şi în care s-au aflat generalii  Nuţă şi Mihalea de la M.I., generali care au acţionat la reprimarea manifestanţilor din Timişoara. Aceştia erau însoţiţi de 28 de persoane, despre care s-a afirmat că sunt teroriştii care au început să tragă în Arad.

E.Ş.: În acea noapte de 22 spre 23 decembrie s-au înregistrat primii morţi în Arad. Vă rog să precizaţi câteva momente tensionate din acea noapte.

V.V.: După ce am intrat în Consiliu am stat de vorbă cu foştii demnitari ai judeţului Arad, care s-au adunat în sala 63. Şi-au dat seama că nu aveam intenţii violente, că doream o comunicare necesară pentru transferul puterii revoluţionarilor, ca viaţa oraşului să intre pe un făgaş normal. În cele din urmă s-au liniştit, cu toţii au văzut că putem comunica. Eu am salvat-o pe prima secretară Elena Pugna, pe care anumiţi revoluţionari au vrut să o linşeze, să-i dea foc la casă!

E.Ş.: La ce oră aţi preluat conducerea judeţului de la foşti demnitari ai Aradului?

V.V.: După fuga lui Ceauşescu, în 22 decembrie, imediat după ce  am intrat în Primărie, alături de cei 14 membri ai Frontului Democratic Român, constituit în stradă, în seara zile de 21 decembrie, comitet căruia i s-au alăturat şi alţi civili şi militari, împreună am format noua conducere a judeţului.

E.Ş.: Pe cine l-aţi ales din partea militarilor în FSN?

V.V.: În calitate de comandant al UM Cetate a fost ales maiorul Dumitru Marcu, care ne-a făcut din păcate multe greutăţi, la care o să mă şi refer pe parcurs.

E.Ş.: Cum aţi acţionat când a început să se tragă în Arad?

V.V.: După venirea cu avionul, în seara zilei de 22 decembrie, a celor doi generali - Nuţă şi Mihalea - comandantul miliţiei din Arad, colonelul Mihaiil Cioflică,  care se afla cu noi în sala 63 din Consiliu, a fost chemat la sediul Poliţiei de către cei doi generali. Acesta depusese, în cursul după-amezii, de la balconul Primăriei,  jurământ de loialitate în faţa mulţimilor din piaţă. Speriat, colonelul Cioflică nu s-a mai dus să se întâlnească cu cei doi generali, cu Nuţă şi Mihalea, care îi erau şefi direcţi, şi a plecat în UM Cetate. De aici, comandantul fostei miliţii a părăsit apoi Unitatea Militară cu intenţia să ajungă la graniţă, la Nădlac, de unde să părăsească ţara, să fugă în Ungaria. Nu i-a reuşit acest plan, s-a întors de la frontieră spre Arad şi s-a ascuns la postul de poliţie din Şeitin, de unde a fost arestat a doua zi de reprezentanţii armatei.

E.Ş.: La scurt timp după  sosirea în Arad a celor doi generali, Nuţă şi MIhalea, conducerea Gărzilor Patriotice din Consiliu, colonelul Stranski, a început să distribuie arme civililor...

V.V.: Aşa este, în seara zilei de 22 decembrie, după orele 22,30, când a început să se tragă la Bucureşti şi în ţară,  la ordinul comandantului Gărzilor Patriotice, respectiv a colonelului Liviu Stranski, s-au împărţit arme civililor. Ideea  a fost a Gărzilor Patriotice, ca să apărăm Consiliul de „terorişti”, noi fiind în Consiliu. Armata se retrăsese în cursul după-amezii din Consiliu, nimeni nu ştia ce se va întâmpla, nimeni nu putea să anticipeze cu exactitate ce va urma. De asemenea, mr. Neculae Diaconescu,  cu Detaşamentul Păuliş,  a primit şi el ordin să se întoarcă la Lipova. Ulterior, în cursul nopţii, a fost rechemat la Arad să ne apere de „terorişti”. Până la revenirea Detaşamentului Păuliş, au fost împărţite arme civililor.

E.Ş.: Cât de înţelept a fost acest lucru, să împarţi arme şi muniţie civililor?

V.V.: Adesea mi-am pus şi eu această întrebarea! Apoi, oare de ce colonelul Stranski - în momentul în care a început să se tragă – şi care mă cunoştea, doar am condus manifestaţia din stradă şi am vorbit de la balconul Primăriei, nu mi-a dat şi mie armă, având în vedere că a fost ideea lui să împartă civililor arme, cu muniţia aferentă? Ani de zile mi-am pus această întrebarea: De ce eu nu am primit armă?

E.Ş.: Cu atât mai mult cu cât dumneavoastră eraţi ofiţer în rezervă, iar mulţi civili dintre cei care au primit arme nici nu făcuseră armata!?

V.V.: Aşa este, eu eram ofiţer în rezervă şi condusesem toată acţiunea din piaţă şi din Consiliu. În mod normal trebuia să am o armă ca să mă apăr şi eu, în cazul în care aş fi fost atacat!

E,Ş.: Poate că au vrut să vă lichideze!...Nu v-a venit ideea să-i cereţi şi dumneavoastră o armă?

V.V.: Dacă voiam să primesc armă, probabil că primeam! Dar eram foarte obosit după două zile de stat în stradă, trebuia să mă odihnesc, însă, repet, acesta nu putea fi un motiv pentru colonelul Stranski ca să nu îmi dea şi mie o armă ca să mă apăr la nevoie! În mod normal trebuia să primesc şi eu armă, ca toţi ceilalţi care au primit în Consiliu. Domnul general Voinea, în 2004, a venit la Arad şi am stat de vorbă legat de diversiune, pentru că acest lucru l-a interesat, şi m-a întrebat de ce eu nu am primit armă în seara zilei de 22 decembrie 1989? Întrebarea mea este, oare de unde ştia domnul general Dan Voinea că eu nu am primit armă? Aşadar, ştia că nu am primit armă, şi, apoi, când i-am confirmat că nu am primit armă, mi-a spus: „Vedeţi domnule Voicilă, de ce vreau tabelul cu cei care au primit arme!” Locotonentul colonel de poliţie Teodor Pantea, care era prezent la convorbirea noastră, i-a spus: ”Da, domnule general, există un tabel la UM Cetate cu cei care au primit armă!”

E.Ş.: A reuşit generalul Dan Voinea să intre în posesia tabelului cu civilii care au primit arme în Consiliu de la comandantul Gărzilor Patriotice din Arad?

V.V.:Dacă a primit sau nu acel tabel, acest lucru nu pot să vă spun, nu am de unde să ştiu, întrucât nu am mai discutat despre acest aspect! Dar ştiu că a solicitat acel tabel, iar cine sunt cei care au avut arme din rândul civililor, dacă sunt revoluţionari, ori nu, dacă au certificat de revoluţionar, ori nu,  dacă beneficiază de Legea 42, ori nu, nu cunosc! De asemenea nu cunosc dacă erau membri, ori nu, ai Gărzilor Patriotice, dacă au avut, ori nu, misiuni speciale, ori dacă au fost alte forţe, în haine civile, care au pătruns în Consiliu şi care au întreţinut această diversiune! Este foarte important ca să aflăm acest lucru. Cei care au tras din Consiliu, respectiv civilii şi militarii,  au găurit pereţii clădirilor din jurul Consiliului.  Cunoaşteţi că actuala Bancă BCR, atunci Banca Naţională, a fost toată ciuruită de gloanţe, în vreme ce clădirea Consiliului, deşi se trăgea din Liceul sanitar (în prezent sediul  Universităţii „Aurel Vlaicu”), din Banca Naţională şi din Palatul Cenad, în clădirea Primăriei nu s-a văzut absolut nici o urmă de glonţ! Deci, cei care au făcut diversiunea în jurul clădirii Consiliului şi Primăriei, ar fi trebuit să ciuruiască toată clădirea, dar nu s-a întâmplat lucrul acesta, ceea ce ne spune foarte clar că a fost o diversiune, că s-a tras în aer, ori cu gloanţe oarbe, ori au fost simulatoare! Diversiunea a fost pretutindeni. Îmi aduc aminte că la un moment dat am fost chemat la Penitenciarul din Arad – era de faţă şi revoluţionarul Nicu Ieran – unde puşcăriaşii (unii erau deţinuţi pentru că au vrut să treacă frontiera de stat, aici erau mulţi asemenea deţinuţi dat fiind că Aradul este un judeţ de graniţă, iar alţii erau puşcăriaşi de drept comun) s-au revoltat şi au vrut să omoare gardienii. Atunci am fost chemat să stau de vorbă cu ei,  ca să-i liniştesc. În timpul discuţiei pe care am avut-o cu aceştia - mulţi îmi cereau să-i ajut să fie liberi - s-au oferit în mod voluntar să se caţere prin toate podurile din jurul Consiliului ca să-i prindă pe cei care trag în noi. Deci, puşcăriaşii din Arad au fost gata să-şi rişte viaţa pentru libertatea noastră, numai să fiu de acord cu acest lucru!

E.Ş.: Aţi început să ne spuneţi că în noaptea de 22 decembrie  au fost primii morţi împuşcaţi în Arad!...

V.V.:  Da, după ce s-a tras la nebunie, în Consiliu s-a terminat muniţia. Nu eram pregătiţi să tragem atât de mult, nici armata nu era pregătită. La un moment dat locotenentul Man mi-a spus: „Vali, se termină muniţia,  mai avem doar foarte puţine cartuşe!” Atunci i-am spus acestuia să oprească orice foc de armă, să vedem dacă duşmanul nostru nevăzut va mai trage ori nu asupra noastră, dacă vine peste noi!  Bineînţeles că nu a venit nimeni să ne atace! Aceasta era diversiunea. Ei nu trebuiau să ne cucerească venind asupra noastră, ci urmăreau să provoace doar acest conflict la nivelul armelor! Faptul că nu mai erau cartuşe în Consiliu,  a creat o tensiune. Mai mulţi civili s-au oferit să meargă în UM Cetate ca să ne aducă muniţie de acolo. S-a stabilit un dialog între colonelul Stranski şi UM Cetate, cu parolă şi cu tot ceea ce se impunea într-o asemenea misiune de noapte, respectiv  modul de deplasare a camionului cu revoluţionari. Au plecat cu o RABĂ spre U.M.Cetate, Ovidiu Păiuş, Doru Miclea, Andrei Safaleru, şoferul Ciumeghean şi maistrul militar Dupţa. Deşi au fost asiguraţi de către colonelul Stranski că s-a vorbit cu cei din UM Cetate, totuşi la Podul „Decebal” s-a deschis focul asupra lor! În mod stupid (sau intenţionat), militarilor care apărau Podul „Decebal”, nu li s-a comunicat parola celor care veneau după muniţie! Rezultatul a fost catastrofal: s-a tras asupra camionului ca la război, fiind împuşcat mortal tânărul Andrei Safaleru, iar toţi ceilaţi au fost grav răniţi!

Diversiunea a continuat toată noaptea. La acelaşi pod a fost împuşcat  mortal şoferul Toth Şandor, din Ungaria, care a venit cu un camion plin cu ajutoare pentru Arad şi Timişoara. Tot la Podul „Decebal”,  în aceeaşi noapte, o autosanitară din UM Cetate a plecat cu o angajată căreia i s-a făcut rău la Spitalul judeţean. La întoarcerea de la Spital,  în acelaşi loc, a fost  împuşcat mortal militarul Puşcău Adrian Victor,  iar medicul Unităţii, maiorul Chiş, a fost grav rănit!

Când am luat cunoştinţă de aceste trei evenimente, precum şi de faptul că în dimineaţa de 23 decembrie, cei doi generali Nuţă şi Mihalea au reuşit să părăsească Hotelul „Parc”, deşi hotelul a fost înconjurat de militari din UM Cetate, mi-am dat seama că se petrec o serie de lucruri foarte ciudate. A continuat apoi incidentul de la Poştă, unde ne-au fost tăiate legăturile telefonice cu oraşul şi cu restul ţării. L-am chemat atunci pe comandantul UM Cetate, pe maiorul Dumitru Marcu, care era şi  membru al Consiliului judeţean al Frontului Salvării Naţionale, la Consiliu ca să vedem ce se întâmplă, având în vedere că Poşta era apărată de către soldaţi aflaţi în subordinea acestuia! Maiorul Marcu a refuzat însă să vină la Consiliu ca să stea de vorbă cu noi, în vreme ce în diferite puncte ale oraşului mureau oameni, iar alţii erau răniţi! Refuzând dialogul cu noi, pentru a pune capăt diversiunilor din oraş, maiorul Ioan Micu, care avea atunci în pază clădirea poliţiei şi securităţii -  securitatea a fost dezarmată din  23 decembrie -  s-a deplasat cu un transportor în UM Cetate şi l-a adus pe maiorul Marcu la Consiliu. Aici, împreună cu mai mulţi colegi din conducerea Frontului am avut o discuţie cu acesta, la care au participat şi maiorul Diaconescu - comandantul Detaşamentului Păuliş, revenit de la Lipova, colonelul Mihai Cioflică - comandantul miliţiei, coloneii Sălceanu şi Răşină – comandanţii Inspoectoratului judeţean M.I. şi ai Securităţi, pentru oprirea actelor de diversiune din Arad. S-a cerut maiorului Dumitru Marcu să conducă armata din sediul Consiliului, unde i s-a pus la dispoziţie o cameră specială. El nu voia însă să conducă armata decât din UM Cetate, unde se afla şi maiorul Bădălan cu întreaga sa echipă sosită de la Divizia de la Oradea. L-am întrebat pe maiorul Marcu, de ce mor oameni în oraş, de ce se trage, de ce au scăpat din hotelul „Parc” cei doi generali, Nuţă şi Mihalea, cine se face vinovat de toate aceste lucruri? Adevărul era că o parte a armatei nu vroia să colaboreze cu noi, dar lăsa senzaţia că totul este ceva întâmplător, o formă de dezordine. Era foarte ciudat că omul acesta, care era membru al Frontului, care normal trebuia să fie de partea noastră, el a refuzat  să vină la Consiliu şi să discute cu noi, în vreme ce armata pe care o conducea împreună cu maiorul Bădălan deschidea focul la Podul „Decebal” asupra unor civili  neînarmaţi, cum a fost şoferul Toth Şandor, împuşcat mortal, care venea cu ajutoare, ori asupra autosanitarei, unde este împuşcat un militar, ori asupra camionului în care este împuşcat un alt tânăr revoluţionari, la care se adaugă cei patru – cinci grav răniţi, şi, în tot acest timp,  comandantul U.M. Cetate refuză să vină la Consiliu, să punem capăt acestor omoruri, acestor victime nevinovate! Vă repet, când am văzut că şi generalii Nuţă şi Mihalea au scăpat - ei au venit la Arad în 22 decembrie seara şi au plecat în 23 decembrie după ora zece cu acceleratul spre Bucureşti – deşi hotelul „Parc” în care au stat a fost împrejmuit de armată, de U.M. Cetate,  ne-am dus la sediul securităţii, unde i-am găsit pe colonelul Sălceanu - şeful Inspectoratului judeţean M.I. şi pe colonelul Răşină - şeful Securităţi, să vedem ce se întâmplă, cine mai trage în Arad?

E.Ş.: În ce dată era?

V.V.: Era în 23 decembrie. M-am deplasat cu 10 – 12 revoluţionari la sediul securităţii, unde se afla maiorul Ioan Micu  cu o subunitate de militari, care a dezarmat şi preluat acest obiectiv. Toată lumea din sediu se afla sub comanda maiorului Micu. Pentru a mă convinge personal, am cerut să ni se prezinte armamentul miliţiei şi securităţii. Am văzut întreg armamentul aşezat în rastel şi mi s-a comunicat: „Domnule Voicilă, securitatea nu trage, întreg armamentul se fală la loc!”

E.Ş.:  Şi, cu toate acestea, în oraş se trăgea!

V.V.:Da, toată noaptea s-a tras, inclusiv din Liceul industrial de vis-a-vis de securitate, de pe strada Vârful cu Dor. S-a tras de acolo spre sediul  Securităţii şi Poliţiei. Tot timpul a existat o provocare din partea unor forţe nevăzute, ascunse, care nu au mai fost identificate niciodată. S-a tras şi când am ajuns noi acolo!

Am văzut armamentul securităţii aliniat în rastel şi mi-au spus că ei nu sunt implicaţi în aceste operaţiuni! Atunci i-am adus pe cei doi colonei, Sălceanu şi Răşină, la Consiliu. Nu au vrut să vină cu noi, cu maşina blindată, ci cu maşinile lor de la Poliţie. I-am reţinut în Primărie, şi cu toate acestea a continuat să se tragă îngrozitor de mult în Arad!

E.Ş.: Aţi avut un revoluţionar împuşcat şi în sediul Consiliului!

V.V.: Da, este vorba de Gruber Geza, care a fost împuşcat în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Gruber a intrat în Primărie în data de 22 decembrie. În seara în care a fost împuşcat el a strigat pe coridorul Primăriei: „Vali, am să-ţi spun ceva foarte important!”. Au auzit şi alţii, pentru că erau mulţi acolo, pe coridor. Întrucât în acele momente eram foarte solicitat, i-am răspuns că o să ne întâlnim ceva mai târziu. Dar nu am mai apucat să ne întâlnim deoarece a fost împuşcat. Sunt sigur că a descoperit ceva foarte important. Din păcate nu am mai aflat ce a descoperit, nu a mai apucat să îmi spună, şi nici nu am mai putut  aflat cine l-a împuşcat!

E.Ş.: Diversiunea în Arad a continuat până la executarea lui Ceauşescu la Târgovişte.

V.V.: A durat mai mult. S-a tras până în data de 29 decembrie! Evident, după Crăciun a început să se tragă tot mai puţin, dar în ziua Procesului de la Târgovişte s-a tras încă enorm de mult!

E.Ş. Să revenim cu unele precizări legate de prima formă de organizare, în stradă, a FDR.

V.V.: În Arad, similar cu ceea ce s-a întâmplat la Timişoara, înainte de apariţia la Bucureşti a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, pe plan local, noi am acţionat, după modelul Timişoarei, cu Frontul Democratic Român înfiinţat în după-amiaza zilei de 21 decembrie, în piaţa din faţa fostului Comitet judeţean de partid.  După ce s-a înfiinţat la Bucureşti Consiliul Frontului Salvării Naţionale,  am transformat Frontul Democratic Român în CFSN. Iar ca preşedinte al Consiliului judeţean Arad, eu am devenit automat membru al CFSN pe ţară, la Bucureşti.

E.Ş.: Ce ne puteţi spune la 19 ani de la Revoluţie în legătură cu perioada celor cinci luni în care aţi condus judeţul Arad?

E.Ş.: Am avut, din 22 decembrie 1989 până la primele alegeri din 20 mai 1990, o funcţie politică care nu se mai regăseşte acum decât adunând mai multe funcţii laolaltă. Funcţiile mele de la acea oră, cumulate, ar însemna ce face acum un Prefect, un preşedinte de Consiliu judeţean, un Primar de  municipiu şi un senator de Arad!  În  această calitate am dat locuinţe oamenilor săraci, cu mulţi copii; m-am ocupat de transportul în comun, cum merg tramvaiele şi autobuzele; mergeam în fabrici ca să sting grevele muncitorilor;  am fost la Bucureşti în CPUN, conducătorii judeţelor erau parte din CPUN, unde am votat câteva sute de legi. Viaţa mea era între Bucureşti şi Arad. Stăteam la CPUN toată noaptea, apoi mă întorceam la Arad, unde aveam audienţe pe linia oraşului. Împreună cu domnul Radu – fostul preşedinte al Consiliului judeţean,  mă ocupam de judeţ, mergeam în localităţile arădene, discutam cu oamenii. Funcţia pe care am avut-o m-a înălţat foarte mult, dar, în acelaşi timp,  m-a şi solicitat foarte mult. Am fost în Italia, la Verona – ca preşedinte al judeţului Arad,  pentru a înfrăţi judeţul Arad cu regiunea Veneto; am fost în Franţa, la Ivrig, lângă Paris, tot pentru o asemenea relaţie de prietenie la iniţiativa lor; am fost în Ungaria la Bekescsaba pentru o relaţie de prietenie româno – ungară. Vreau să vă spun că după cinci luni, având aceste responsabilităţi, am fost epuizat, fizic eram extrem de obosit şi mi-am dat demisia în urma alegerilor din 20 mai, când a câştigat Frontul Salvării Naţionale. Eu nefiind membru al Frontului Salvării Naţionale, am hotărât să mă retrag.

E.Ş.: Cum decurgea o zi din viaţa actorului Valentin Voicilă în perioada în care aţi condus judeţul Arad?

V.V.: Când nu eram plecat la Bucureşti sau în altă parte, unde eram solicitat, mă întâlneam în fiecare zi cu colaboratorii mei apropiaţi, în primul rând cu domnul Ioan Trifa, care era vicepreşedinte, apoi cu regretatul procuror Ruja Mihai, cu domnul Dănilă Onofrei, cu domnul Moş Pintea, cu maghiarii, respectiv cu domnii Hossu şi Csister  cât am stat în Consiliu, cu toţi ceilalţi din conducerea judeţului şi din Primăria municipiului, unde primul primar a devenit Silviu Raţiu. Preşedintele Consiliului judeţean eram eu, iar pe municipiu, din partea Frontului era Titus Gheorgheof cu echipa lui de la Primărie alcătuită din Encev Boni, Constantin Buzatu şi ceilalţi, care aveau misiunea să se ocupe de aprovizionarea cu cele necesare pentru populaţia Aradului. Eu mergeam cu maşina la Bucureşti, participam la şedinţele acelea săptămânale ale CPUN-ului de la sfârşitul fiecărei săptămâni, unde m-a văzut o ţară întreagă la televizor - am avut o serie de intervenţii, pentru că nu stăteam degeaba acolo! M-am certat în CPUN de multe ori cu cei care gândeau altfel. Vreau să vă mai spun că preşedintele Ion Iliescu m-a respectat foarte mult. Niciodată – este foarte important ceea ce subliniez eu acum - preşedintele Ion Iliescu nu mi-a dat niciodată un anumit ordin cum să votez. Fac această precizare pentru că există o prejudecată la unii să afirme că cei care am fost preşedinţi de judeţ am fi primit permanent indicaţii de la Centru ce şi cum să votăm în CPUN! Nu este adevărat! Dimpotrivă, Ion Iliescu ne-a dat mână liberă! Poate că la nivel Central s-o fi întâmplat acest lucru, dar cu noi, aicea, la Arad, nu am primit asemenea ordine de la preşedintele Iliescu! În ceea ce mă priveşte am făcut cât am putut de bine ca să funcţioneze întreprinderile, aprovizionarea populaţiei cu cele necesare existenţei zilnice, să fie pace între oameni; aveam întâlniri cu reprezentanţii cultelor religioase, m-am luptat pentru înfiinţarea  Universităţii de stat „Aurel Vlaicu”, am obţinut aprobarea de la Bucureşti, apoi, după ce am plecat din Consiliu, demersurile stabilite au fost continuate în mod punctual. A fost o muncă uriaşă. După cinci luni când am plecat din Consiliu, am fost epuizat.

E.Ş.: După capitolul acesta de-a dreptul fulminant din viaţa dumneavoastră - care v-a marcat pentru toată viaţa - ce a urmat?

V.V.: Aşa este, Revoluţia din decembrie 1989 şi cele cinci luni petrecute în fruntea judeţului Arad, m-au marcat pentru tot restul vieţii. După alegerile din 20 mai 1990 mi-am dat demisia, cum am subliniat deja.

E,Ş.: Cine v-a obligat (ori sugerat) să vă daţi demisia?

V.V.: Nu, nu, absolut nimeni nu m-a obligat şi nici nu mi-a sugerat acest lucru. Mi-am dat demisia pentru că nu am fost de acord cu FSN! Când FSN s-a transformat în partid politic, mi s-a părut o formă de manipulare, iar eu nu am mai crezut în acesta, astfel că după alegeri mi-am dat demisia. Am revenit în Teatru, nu la Arad, ci la Timişoara, la Naţionalul din Timişoara, unde am jucat timp de doi ani, între 1990 şi 1992, perioadă  în care am jucat, de asemenea, şi în câteva filme.

E.Ş.: Ce filme?

V.V.: În anul 1991 am primit un rol principal în filmul „Undeva în Est” de la  regizorul Nicolae Mărgineanu, apoi am jucat în filmul „Dame tangou”, realizat de regizorul Dinu Tănase, precum şi în alte câteva roluri secundare.

E.Ş.: După Naţionalul din Timişoara ce a urmat?

V.V.: Timp de opt ani am lucrat într-o Biserică Baptistă, la Maranata din Arad ca evanghelist şi la Radio Vocea Evangheliei din Bucureşti, ca prezentator de programe creştine.

E.Ş.:  Unde aveaţi cartea de muncă, de unde vă luaţi salariul?

V.V.: De la Radio Vocea Evangheliei din Bucureşti, pentru că acolo eram încadrat, acolo aveam cartea de muncă. Din anul 2000 am revenit la Teatrul „Ioan Slavici” din Arad, unde, subliniez, sunt actor şi în prezent, când purtăm acest dialog, la mijlocul anului 2008. Din punct de vedere politic nu am reuşit să candidez nicăieri, pe lista nici unui partid cu şanse. Am candidat ca independent în anul 1990 pentru senat, când am fost „ajutat” să pierd, iar în anul 2004 am candidat pentru Primăria Aradului din partea Partidului Acţiunea Populară. Domnul Emil Constantinescu m-a onorat cu prezenţa dânsului la Arad, la lansarea candidaturii mele, dar nu am reuşit să câştig Primăria Aradului. Atât. Nu am mai candidat, deci nu am fost ales pe lista nici unui partid politic nici pe plan local şi nici pe plan central; nu am mai reuşit să ajung la un dialog ca să fiu dorit într-un anumit partid sau într-un alt partid. Fiind creştin-democrat ca formare politică, ca şi gândire politică, nu am avut nici o şansă pentru că nu există în România adevăraţi creştin-democraţi!

E.Ş.: Cum a decurs (şi decurge) activitatea dumneavoastră ca actor la Teatrul „Ioan Slavici” din Arad?

V.V.: În primii patru ani, când Teatrul din Arad a fost condus de domnul Ioan Văran am jucat în multe piese, am avut o serie de roluri principale, am fost respectat, nu am de ce să mă plâng. Însă după anul 2004, când  a început un conflict în interiorul Teatrului şi au apărut mai mulţi directori interimari, situaţia mea s-a schimbat radical.

E.Ş.: Au fost trei directori interimari.

V.V.: Exact, trei directori interimari, respectiv regizorul Iordănescu (un an de zile), a urmat Zoltan Lovas, apoi  Radu Cazan, ultimii doi cu perioade mai scurte, după care s-a organizat un concurs pentru ocuparea funcţiei de director, la care am participat şi eu.

E.Ş.: Ce s-a întâmplat cu prilejul acelui concurs pentru postul de director al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad?

V.V.: Vă spun cu mult regret că  am fost respins în mod nedrept, pentru că nu am fost agreat de conducerea Primăriei Arad, fără să existe motive profesionale. Dar nu vreau să îmi plâng de milă şi nici nu vreau să devin un vrăjmaş al cuiva pe viaţă. Cert este că am fost marcat puternic de ceea ce mi s-a întâmplat. Mai mult decât cele spuse, mi s-a interzis chiar un spectacol, în anul 2005, pe care l-am pus în scenă la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”.

E.Ş.: Imposibil, doar a fost abolită cenzura artistică în România! Ce spectacol vi s-a interzis?

V.V.: „Nora” de Ibsen! A fost un spectacol la care am făcut regia artistică, dar, în acelaşi timp, şi jucam.

E.Ş.: Deci, vi s-a interzis un spectacol cu o piesă clasică!

V.V.: Exact, deşi am avut  aprobarea Primăriei, cu amendamentul să nu cheltuim foarte mulţi bani, Teatrul era condus atunci de un director interimar, care nu avea drept de semnătură pentru fondurile necesare unui spectacol – am făcut spectacolul din ceea ce a existat deja în teatru, fără cheltuieli mari, decorul a ieşti foarte bun, costumele erau deja făcute, actorii, de asemenea, erau foarte buni, dar până la urmă a trebuit să moară acest spectacol înainte de premieră, motivându-se că nu este terminat, iar directorul nu mi-a dat nici o  şansă să îl pot termina!  De fapt maşinaţia a venit din afara Teatrului, tot din partea Primăriei, unde eu nu eram agreat. Primăria – în frunte cu conducerea acesteia - nu a dorit ca eu să fiu director. A fost o manevră jenantă! Nu s-a dorit sub nici o formă ca eu să conduc Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, intervenţiile mele publice legate de aflarea adevărului despre Revoluţia din decembrie 1989 de la Arad, probabil au deranjat foarte tare anumite persoane influente şi astăzi în zona puterii!

E.Ş.: Ce se întâmplă în prezent în Teatrul din Arad?

V.V.: Nu am nimic personal cu actualul director, dar nu pot să fiu de acord cu modul în care se desfăşoară viaţa Teatrului din Arad, pentru că una scrie pe frontispiciul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, şi alta este în interior. După cum se desfăşoară activitatea teatrului,  mai bine s-ar numi Teatrul Experimental din Arad şi nu Teatrul Clasic. În repertoriul actual al Teatrului nu sunt spectacole care să te trimită la Teatrul clasic. Iar programul meu cu care am dat concurs pentru postul de director, era prin excelenţă pentru un Teatru clasic, în spiritul tradiţiei acestui teatru din Arad, şi nu pentru un altfel de teatru, nu pentru un teatru al lui Voicilă, ori al unei alte persoane, ci pentru un teatru clasic al Aradului şi al arădenilor!  Astăzi, ca parte al acestui grup artistic, de actori, voi mai activa atâta timp cât voi mai putea, cât voi mai fi dorit în Teatru! Nu sunt foarte încântat de viaţa mea în Teatru, nu vreau să fiu un vrăjmaş al celor care iau decizii, însă adevărul este că nu sunt agreat!

E.Ş.: Supărarea legată de viaţa dvs. artistică v-a determinat să vă retrageţi şi din viaţa politică a  Aradului!...

V.V.: Eu nu m-am retras domnule Şimăndan, eu nu am fost dorit pe o poziţie eligibilă. Întotdeauna am fost chemat, solicitat, doar să fiu membru al unui partid fără a participa pe o poziţie eligibilă! Ori dacă nu participi la alegeri, eşti doar o persoană decorativă. Eu am refuzat această poziţie de simbol al Revoluţiei din Arad, ca decor într-un partid! Am vrut să candidez şi să îmi impun punctul meu de vedere. Dar nu s-a putut. Sunt incomod pentru că spun ceea ce gândesc! Din această cauză am şi foarte mulţi duşmani.

E.Ş.: Sunteţi membru al Colegiului Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. La fiecare întâlnire a Colegiului Naţional la care aţi participat – mă refer la cele organizate la Timişoara, unde am fost şi eu invitat -  v-aţi impus  ca un remarcabil mesager al Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad. În mod paradoxal, în vreme ce vă luptaţi permanent pentru recunoaşterea locului Aradului în Revoluţia Română din Decembrie 1989, pe plan local, acasă, la Arad, sunteţi marginalizat de către  conducătorii oraşului şi judeţului; când aţi împlinit 50 de ani aţi fost exclus de la orice distincţie pe care aţi fi meritat-o cu prisosinţă, în vreme ce tot felul de persoane anonime devin Cetăţeni de Onoare ai Aradului!

V.V.: Sincer să fiu, cred că tot ceea ce mi se întâmplă are legătură şi cu segmentul religios din viaţa mea, respectiv faptul că sunt într-o Biserică Baptistă. Eu la Revoluţie am fost Ortodox, probabil că unii au fost dezamăgiţi de hotărârea mea, iar în al doilea rând de multe ori mi s-a reproşat faptul că mi-am trădat Religia străbună! Am fost atacat verbal în acest sens.  Nu ştiu, dar a existat un mod aproape diabolic de a fi eliminat din viaţa politică locală şi naţională. Prezenţa mea ar fi însemnat cu certitudine şi afirmarea unor lucruri legate de Decembrie 1989. Or, dacă generalul Bădălan, care atunci era maior, şi nu numai el, ci şi alţi maiori care au acţionat împotriva revoluţionarilor, au ajuns generali, în schimb liderul revoluţiei de la Arad nu a putut să ajungă nici măcar un consilier local! Unul care a tras în civili la Timişoara – chipurile ca să „recupereze” armamentul şi tehnica de luptă împotmolită – iar la Arad era cât pe ce să facă o baie de sânge, ajunge general cu trei stele! Pe de altă parte, cei care ar fi trebuit să fie anchetaţi au ajuns mari căpetenii în Armată, în vreme ce ofiţerii care au refuzat să tragă în manifestanţi au fost pensionaţi, iar în ceea ce mă priveşte pe mine personal, ca lider al Revoluţiei de la Arad, nici măcar nu m-au lăsat să candidez pe o listă eligibilă la o demnitate politică!

E.Ş.: Totuşi, e greu de înţeles că se pot întâmpla astfel de lucruri în democraţia postdecembristă din România!

V.V.: Cei care doresc să analizeze acest lucru pot vedea, pot trage concluzia că am fost permanent un incomod,  motiv pentru care persoanele care trebuiau să urce pe scară ierarhică postdecembristă nu trebuiau să se întâlnească cu mine, cu Vali Voicilă în postura de deputat ori de senator, pentru că i-aş  fi incomodat! Au preferat să fiu ţinut sub nivelul mării, iar din când în când să scoată imaginea mea ca „simbol al Revoluţiei de la Arad”.  Când venea însă vorba de alegeri, toate partidele politice m-au abandonat! Domnule Şimăndan, stau noaptea şi mă gândesc, s-au făcut mai multe filme despre Revoluţia din Decembrie 1989, iar eu, deşi sunt actor şi am jucat în multe filme, nu am fost distribuit în nici unul dintre aceste filme, deşi am fost liderul Revoluţiei într-un mare oraş al României!

E.Ş.: Probabil nu se agreează că aţi putea deveni un actor cu mare audienţă la public!

V.V. În mod paradoxal, în vreme ce partidele româneşti mi-au evitat orice propunere, UDMR-ul mi-a propus să candidez pe o poziţie eligibilă din partea acestei formaţiuni în Parlament!

E.Ş.: Când s-a întâmplat acest lucru?

V.V.: Imediat după Revoluţie, dar am refuzat că sunt român! Maghiarii au văzut în mine că sunt un om echilibrat, că nu sunt extremist, că sunt un om al păcii, că vreau să colaborăm şi să construim împreună!

E.Ș: Vă mulțumesc.

Emil Șimăndan