Astfel am ajuns să facem reportaje și în alte județe, precum Alba (comuna Horia), apoi pe minunata și frumoasa Vale a Sebeșului, de la Șugag la Jina și Poiana Sibiului, ori la barajul și lacul Oașa, trecând dincolo de Obârșia Lotrului, pe TRANSALPINA, până în județul Gorj, apoi spre Petroșani, iar la ,,Arsenal Park” din Orăștie cu siguranță putem spune că suntem prima instituție de presă arădeană care a prezentat ,,Arsenal Park dintre blindate".

De fapt, la Arsenal Park avem două articole scrise, pentru că în urmă cu două luni am fost din nou acolo cu o școală din județ, făcând un popas în drum spre Sibiu. În urmă cu vreo trei săptămîni, am avut parte de o călătorie frumoasă la Herculane, Porțile de Fier și Orșova, o croazieră pe Dunăre la Cazane, apoi la Oravița, Anina și cascada Bigăr, locuri care te încarcă de energie, foarte vizitate de turiști datorită frumuseții lor. A fost o călătorie frumoasă în ,,ținutul salcâmilor înfloriți", pentru că trecând de la Lugoj spre Caraș-Severin, mireasma florilor de salcâm se simțea peste tot, iar albul florilor de ,,băgrini", cum spune bănățanul, parcă ne aducea în lumea basmelor.

Salcâmul a fost aclimatizat pentru prima dată în România în partea sudică a țării, atunci când s-a stabilizat acel deșert de nisip (nu am să spun mai mult, nici unde și cum, vă las pe dumneavostră să căutați). Cert este că niciunde nu am văzut atât de mult salcâm (și mai ales înflorit) ca în județul Caraș-Severin. De la Lugoj la Herculane, de la Orșova la Iablabița și Bozovici, până spre Anina, totul era pastelat în alb și verde, de o frumusețe rară. Nu degeaba cântă doamna Nicoleta Voica despre ,,floarea de băgrine" (salcâm) în minunatele cântece bănățene.

Trebuie sa recunosc că m-au fascinat acele locuri frumoase, parcă lăsate așa cum Dumnezeu le-a creat, cu dealuri și văi, cu livezi și fânețe, cu sălașe unde bănățanul își petrecea aprape tot anul, însă totodată cu drumuri moderne, impecabile. Au fost două zile călduroase ce e drept, însă frumoase, iar după o scurtă oprire la Herculane am plecat spre Porțile de Fier unde am vizitat Muzeul Hidrocentralei, apoi a urmat o croazieră pe Dunăre, de la Orșova la Cazanele Dunării, pe o distanță (pe apă) de cca. 22 km, însă fascinantă de-a dreptul.

Șalupa parcă zbura pe luciul apei, lăsând în urmă un siaj alb și valuri înspumate. Frumusețea din defileul Dunării spre Cazane este de nedescris și merită văzută din șalupă sau vaporaș. Tot  acolo, înainte de Cazane, însăși Împăratul Traian a găsit locul potrivit să treacă Dunărea în Dacia, în anul 101 d.Hr., folosind un pod de pontoane. A lăsat în urma lui o piatră de aducere aminte, acea Tabula Traiana, o placă antică ce străjuiește și astăzi Dunărea, după 2000 de ani și amintește de faptul că pe acolo au trecut legiunile romane în Dacia.

Tabula Traiana are lungimea de 4 metri și înălțimea de 1,75 metri, fiind pe malul sârbesc, în apropiere de Cazanele Mici. Cazanele Mici sunt cu puțin mai mici decât cele mari. Ele reprezintă o porțiune în defileul Dunării, cu o lungime de 9 km. În unele locuri, fluviul se îngustează până la 230 m, îngreunând navigația, iar albia este mărginită de pereți verticali și stâncoși, apa având o adâncime maximă de circa 75 m. În sectorul Cazanelor, viteza de scurgere a apei depășește 5 m/s. Cazanele Mari au o lungime de aproximativ 4 km, încadrându-se între masivele Ciucarul Mare (pe teritoriul României) și Veliki Strbac (Serbia). Cazanele Mici au o lungime de aproximativ 3 km, între masivele Ciucarul Mic (România) și Mali Strbac (Serbia).

Alt obiectiv deosebit de frumos pe Dunăre este statuia lui Decebal, o operă de artă dăltuită în stâncă, unicat în Europa și care dă locului un farmec aparte, stând de strajă la Dunăre și amintind de dârzenia dacilor de altădată.

Statuia are 55 m înălțime și 25 lățime, fiind de trei ori mai înaltă decât Colosul din Rhodos și cu 6 metri mai mică decât statuia libertății din New York. Ideea construirii acestei statui i-a aparţinut omului de afaceri român Iosif Constantin Drăgan, iar sculptura în piatră a durat 10 ani, din 1994 pînă în 2004, la ea contribuind 12 sculptori-alpinişti. Realizarea ei l-a costat pe domnul Drăgan, peste un milion de dolari. Este amplasată pe o stâncă de 128 de metri, de la baza apei.

Puțin mai sus de statuia lui Decebal, stă falnică mănăstirea Mraconia, așezată în ,,buza” Dunării fiind deosebit de frumoasă. În prezent, este o mănăstire de măicuțe, (iar stareța mănăstirii ar avea doar 45 de ani, ne spunea barcagiul, trăgând șugubăț cu ochiul, dar gândindu-se ,bineînțeles la lucruri sfinte). Mănăstirea Mraconia este așezată pe locul unui fost punct de observație și dirijare a vapoarelor, deoarece arhitectura reliefului, prin îngustarea defileului, nu permitea trecerea a două vase simultan. Mănăstirea a fost prădată de mai multe ori de-a lungul timpului, inclusiv de turci, dar a fost reconstruită.

La Cazane, acolo unde Dunărea se îngustează la doar 230 m, se spune că este imposibilă trecerea a două vapoare unul pe lângă celălalt. Denumirea de ,,Cazane” vine de la faptul că pe Dunăre se creează vârtejuri în acel loc, datorită stâncilor de pe fundul albiei Dunării. Apa, venind cu viteză, izbește stâncile și creează vârtejuri. Astfel apare un zgomot ca o bolboroseală, de parcă ar fierbe într-un cazan mare.

Este un loc extrem de periculos pentru înotători și chiar șalupa a fost deviată puțin, fiind necesară porniraea motorului, urmată de un demaraj rapid. (Legenda spune că mulți dintre cei care fugeau peste hotare în vremea comunismului s-au înecat la Cazane, fiind trași de vârtejuri la fund, în încercarea lor de a trece Dunărea spre sârbi). Dincolo de statuia lui Decebal și de mănăstirea Mraconia se găsește cea mai mare peşteră după crearea lacului de acumulare de la Porțile de Fier, din Clisura Dunării. Peştera Ponicova, fiind săpată în versantul stâng al Dunării, în Cazanele Mari, este parţial inundată, însă atunci când nivelul apelor crește, se poate intra până la un punct și cu barca.

La întoarcerea spre Orșova, șalupa plutea parcă deasupra valurilor Dunării, lăsând în urmă Cazanele și frumusețea locului. Apa ne stropea atunci când barca lovea valurile înspumate ale fluviului. A fost o experiență unică și de neuitat, dar a fost totodată și o lecție de istorie și geografie, dacă ne gândim la faptul că pe acolo a trecut însăși Împăratul Traian.

A doua zi am avut parte de bucuria de a vedea alte locuri minunate, tot prin Ținutul Salcâmilor, pentru că de la Mehadia spre Iablanița și Bozovici, peisajul este deosebit, drumul purtându-ne prin Cheile Minișului, spre Oravița. Este un ținut liniștit, unde oamenii au trăit de când se știu în armonie cu mama natură, lucrând pământul de pe dealuri sau lunci. Încă se mai văd și acum ,,sălașurile”, sau urme ale acestora și a traiului din trecut al acestor oameni. Se pare că acolo colectivizarea nu și-a înfipt ghiarele, astfel că oamenii au trăit liniștiți departe de agricultura comunistă.

Un lucru mi-a atras însă atenția și anume plopii de pe marginea drumului, pentru că știam că în Banat dudul era pomul care se planta pe marginea drumurilor, iar plopul era doar în Crișana, dar există probabil și excepții. Banatul de munte este un tărâm al frumuseții, unde natura și verdele pădurilor este stăpân absolut peste tot. Singurul lucru care nu e autentic este mocănița de care se vorbește  mereu, acea mocăniță care face legătura între Oravița și Anina și care de fapt e un tren obișnuit, destul de vechi, ce e drept, dar nu o mocăniță autentică pe abur.

Nu contest faptul că acea linie este istorică și nici nu discut despre traseu, însă nu mai are nimic din acel aer istoric, așa cum are mocănița de pe Vaser, în Maramureș, unde retrăiești intens o întoarcere în timp. Lăsând la o parte acest fapt, trebuie spus că  locurile sunt superbe, iar cascada Bigăr, ultimul nostru obiectiv, merită vizitată.

Este un loc plin de energie și frumusețe, cu siguranță unul dintre cele mai frumoase locuri din România aflându-se între localitățile Anina și Bozovici, pe Cheile Minișului, în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița. Cascada se găsește la câțiva metri distanță de șosea, la punctul numit ,,Paralela 45“. 

Cascada primește apele cristaline ale izbucului Bigăr, un afluent al Minișului, care se repede tumultuos la suprafață, la peste 200 m mai în sus de râu. Cascada este unică în felul ei pentru faldurile create de Izbucul Bigăr, prin permanenta depunere de calcar ce atârnă ca niște poale peste apa Minișului, dar tocmai acest fenomen a atras atenția celor de la National Geographic, care o consideră una dintre cele mai frumoase cascade din lume.

În anul 2013, site-ul american “The World Geography” a plasat pe primul loc în topul celor mai impresionante cascade din lume cascada Bigăr, situată chiar pe paralela de 45 de grade care străbate România.

Există și o legendă legată de cascadă, care circulă și acum în Valea Almăjului și am să-i redau doar sfârșitul ,,...De atunci, îndrăgostiţii, spre a-şi pecetlui dragostea, dar şi pentru a avea parte de iubirea veşnică, vin să bea apă din cascada ce poartă numele flăcăului Bigăr”.

Dumnezeu ne-a dăruit o țară frumoasă și este ,,talantul”  nostru pe care trebuie să-l folosim, nu să-l îngropăm exact așa ca în pilda Bibliei. După vizitarea cascadei Bigăr ne-am întors spre casă, însă cu siguranță fiecare dintre noi am a păstat în suflet acel sentiment de bucurie și tristețe totodată. Bucurie pentru faptul că am vizitat atâtea locuri frumoase și unicate poate în lume, tristețe pentru faptul că am lăsat în urmă acele locuri minunate, pe care nu le vom uita curând. Cu siguranță fiecare dintre noi vom dori să le revedem cel puțin încă o dată.