P(r)oza zilei: Noaptea când am înviat eu prima oară

                  - se dedică personalului medical al spitalului de INIMĂ, Schüchtermann-Klinik din Bad Rothenfelde (Germania)

         Cu riscul de a fi acuzat că dau din casă, trebuie să vă divulg de la bun început  că la intrarea în Rai Sfântul Petru (cel însărcinat de Domnul cu bunul mers al stabilimentului,  începând de la cazarea la etajele superioare ale fericiților sau norocoșilor muritori și până la funcționarea cazanelor de la subsol, unde ghinioniștii și păcătoșii servesc drept combustibil pentru încălzirea agentului termic), în anticameră, deci, sfântul,  în înțelepciunea sa (acumulată de-a lungul secolelor), a plantat o asistentă medicală, cu primii doi nasturi de la halat descheiați, desigur, și cu un sutien orbitor de alb.

        Cel puțin experiența aceasta am trăit-o eu, când, în Anul Domnului 1996, 4 Octombrie, ora 23,00 (ora Germaniei), mă trezeam pălmuit ușor și apostrofat tandru de către  o voce, care rostea cuvintele nemțești atât de ciudat și apăsat, încât, înainte de a apuca să deschid ochii, ”mi-am șoptit atunci în barbă” (la unison cu Vlad Țepeș, Radu cel Frumos și Dimitrie Cantemir, cu toții școliți în tinerețile lor îndepărtate în Istanbulul fanariot), mi-am spus că, fără îndoială, acel glas nu putea fi decât al vreunei asistente medicale turcoaice, de care spitalele Germaniei anilor 90 erau pline:

        -  Hei Kumpel, ich glaube dass du genug geschlafen hast! (- Ortace, cred că ai dormit destul!)

Iar când am și deschis ochii … mi-am înghițit saliva. Căci în fața privirii mele se desfășura priveliștea dumnezeiască a unui halat medical descheiat la primii doi nasturi, iar mai adânc, doi sâni generoși, susținuți hotărât de către un sutien ireal de alb. După ce a trecut primul șoc și mi-am dat seama că m-am trezit din operație și că, deci, trăiesc, mi-am ridicat puțin ochii și am descoperit fața oacheșă a tinerei asistente turcoaice, cu niște buze cărnoase, făcute mai târziu célèbre de  Angelina  Jolie și caricaturizate azi de către Bianca Drăgușanu și restul pițipoancelor.

Ce se petrecuse cu mine, de fapt?

În dimineața zilei respective fusesem  operat pe cord deschis (piept tăiat cu flexul, inimă oprită, circulația sângelui și respirația preluate de pompe mecanice, etc.)  într-una dintre cele mai noi și moderne clinici din nord-vestul Germaniei și anume la Schüchtermann-Klinik, în cocheta stațiune Bad Rothenfelde. Iar tânăra asistentă îmi explica acum, seara, că operația a fost o reușită, dar că va trebui până dimineață să suport pe mine (și în mine) tot soiul de cabluri și selepuri ce îmi vor fi îndepărtate în zori. Dar până atunci voi sta obligatoriu culcat pe spate, într-un pat format din mai multe module pătrate, pe care le voi putea poziționa cum mă simt eu mai bine, cu ajutorul unei telecomenzi, căci, slavă Domnului, mâinile îmi rămăseseră libere.  De asemenea, mi-a mai înmânat încă o telecomandă, pentru a manipula cu ea televizorul  instalat exact în fața mea, la capătul patului.

Și a plecat, precizându-mi că ea se va afla în camera alăturată, de  unde mă va observa tot timpul  pe mai multe monitoare și va lăsa și ușa camerei întredeschisă și, deci, pot s-o și strig, dacă e cazul.

Imediat ce a plecat asistenta, am pornit și eu televizorul și pe un canal național am găsit filmul ”Omul care l-a ucis pe Liberty Valence”, un western ce-l  mai văzusem pe vremea copilăriei în satul meu Prunișor de la poalele Munților Apuseni, unde sosea în fiecare lună o caravană cinematografică.

Concentrându-mă acum la acțiunea filmului, reușeam să-mi domin destul de bine senzația de sete și greață de după anestezia generală, numai că la un moment dat, printre împușcăturile din vestul sălbatic, au început să se audă și gemete erotice. Nedumerit cu totul, mă gândeam că s-or fi suprapus cumva două canale tv, căci vinerea noaptea nemții obișnuiau pe atunci să dea filme pentru adulți pe posturile RTL și Sat 1. Așa că am tot butonat și schimbat la canale, numai că dulcile oftaturi se auzeau tot mai pătrunzător și nu puteam nicicum să mi-l imaginez pe durul pistolar John Wayne în asemenea ipostaze lascive, așa că am oprit cu totul sonorul televizorului, însă atunci suavele suspine  s-au auzit și mai tare și, în sfârșit, am realizat și eu, fraierul, că sursa lor era … camera de alături.

După vreo jumătate de oră gemetele s-au stins voluptos și tânăra asistentă turcoaică și-a făcut din nou apariția lângă patul meu, cu părul răvășit și fața roșie și cu cei doi nasturi, desigur, descheiați la halat, lăsând  să se vadă sânii și sutienul  incredibil de alb și cu un zâmbet poznaș - complice m-a întrebat cum mă simt și dacă aș mai dori  ceva.

Atunci am privit și eu vesel spre ce dezvelea halatul ei desfăcut și i-am răspuns că mă simt exact ca în Rai, unde m-am convins acum că indiscutabil curge lapte și miere și că această primă înviere a mea este cel mai minunat eveniment  ce mi s-ar fi putut întâmpla vreodată.

Auzind acestea turcoaica mi-a făcut tovărășește cu ochiul, s-a retras iarăși în cealaltă cameră (lăsând ușa iarăși întredeschisă), gemetele ei au început iarăși într-un crescendo tulburător (deși nu l-am auzit nici o secundă și  pe Radu cel Frumos gemând ?!) și scena s-a mai repetat de vreo două – trei  ori până dimineața, în timp ce eu stăteam răstignit pe spate în pat, înfășurat în cabluri ca un cosmonaut și cu cele două telecomenzi în mâini.

P(r)ozeur: Vasile de Zarand