Atunci când era copilă, nici tanti Maricica Aiftincăi nu s-a gândit o clipă că soarta o va aduce de la sute de km din frumoasa Bucovină, tocmai în comuna Vladimirescu, județul Arad, la alt capăt de țară și va rămâne aici pentru tot restul vieții alături de soțul și cei trei copilași cu care venise din satul natal.

„Mai mult de dragul copiilor am plecat, pentru a-i face oameni mari”, cum spunea dânsa, iar când băiețanii or fi pe picioarele lor se va reîntoarce acasă, în Bucovina, alături de rude și de oamenii din sat, se gândea tanti Marițuca atunci.

Dar soarta a fost tocmai cum nu se aștepta, așa că „Maricica”, așa cum era desmierdată acasă, a rămas aici împreună cu familia, deși dorul după locurile natate o fac de multe ori încă să scape câte o lacrimă de dor.

Locurile copilăriei ne revin mereu și mereu în gând pentru că omul are cele mai multe amintiri din copilărie. S-a născut la Grămești, o comună din județul Suceava unde făcuse și școala primară, apoi lucrase în câteva locuri, dar în același timp scria poezii și îndrăgea frumosul port popular bucovinean.

Face școala de partid și i se oferă apoi trei variante de servici: primar, viceprimar sau șef de fermă la C.A.P. în sat și o alege pe a treia. Ajunge șef de fermă și răspunde de culturile fermei  cu o suprafață de 600 de hectare arabile, însă se dovedește că „Marițuca” de atunci știa să facă și agricultură, știa a convinge oamenii, dar știa și să asculte de sfatul celor trecuți prin viață.

Astfel ascultă sfatul unui inginer cu experiență  și obține o producție de 60 tone cartofi la hectar. Un record pentru cultura cartofului, fiind pe primul loc în județ, iar ziarele de atunci pot confirma acest lucru.

După doi ani munciți la fermă se ivește însă o oportunitate de a merge o perioadă în Ardeal, pentru că soțul dânsei fiind mecanizator agricol, a venit la Horia (Pănadul de atunci), iar apoi a fost detașat la Mîndruloc lucrînd  mecanizator agricol , iar Marițuca își ia cei trei copilași și își urmează soțul.

La scurt timp a primit o casă nemțească la Vladimirescu, pentru că atunci mulți nemți plecau definitiv în Germania, iar casele rămâneau statului român.  A rămas aici și a muncit o viață, iar pasiunea pentru frumos a însoțit-o mereu, adunând costume populare, obiecte vechi și tot ceea ce ținea de trecutul  nostru ca popor.

A învățat multe de la nemțoaicele din Glogovăț (Vladimirescu), vecine cu care a fost bună prietenă. A crescut trei copii de care este foarte mândră și îmi spunea cu atâta drag „Ei sunt sufletul meu și viața mea, îi iubesc foarte mult”. A ieșit la pensie  de la C.P.L. din Arad,după 22 de ani munciți în fabrică ,iar în total 37 de ani munciți , apoi fiindcă o viață a fost activă, a trebuit să-și găsească o activitate și cum îndrăgea costumele populare, s-a ocupat mai intens de  acest aspect pentru că pasiunea o are de o viață.

Astăzi, muzeul etnografic „MARIȚUCA” din Vladimirescu  este o adevărată comoară, cuprinzând foarte multe costume populare din diferite zone folclorice și naționalități, război de țesut, obiecte casnice din trecut si altele.

 A participat la diferite evenimente culturale din țară și străinătate și mai mult, are un mic muzeu etnografic și în Germania. Maria Aiftincăi are compuse și scrise multe poezii prin care redă frumusețea satului, a copilăriei, are piese muzicale imprimate pe CD, iar una dintre piese a fost dorința Marioarei Murărescu de a fi imprimată.

Este mare lucru în ziua de astăzi când lumea își îndreaptă atenția spre modern, lăsând în urmă tradiția și frumosul port popular, să ai puterea și voința de a duce această pasiune frumoasă mai departe și de a prezenta portul popular românesc peste hotare.

De asemenea cel mai lung șnur de mărțișor (cu lungimea de 7500m) din lume este în muzeul din Vladimirescu, fiind munca doamnei Marițuca care a dorit să intre în cartea recordurilor cu acest șnur. Din păcate însă momentan acest lucru nu este posibil datorită faptului că nu mai există nicăieri în lume un astfel de șnur cu care să poată concura.

Diplomele de pe peretele muzeului obținute la diferite evenimente culturale sunt ca o carte de vizită pentru această doamnă care și-a dedicat întreaga viață familiei și folclorului autentic. Dacă în fiecare  județ ar exista o doamnă iubitoare de folclor cu un astfel de muzeu, cu siguranță nimic din trecutul nostru folcloric nu s-ar pierde și mai mult, dacă noi ca țară am avea muzee tehnice, muzee ale agriculturii, (pentru că din acest domeniu au dispărut la fier vechi exponate) s-ar crea un punct  de atracție turistic extraordinar.

Odată cu destrămarea CAP-urilor totul a fost trimis la fier vechi fără să gândim că acele exponate ar fi adus acum mult mai mult profit decât ca fier vechi și ar fi făcut parte din patrimoniul nostru cultural sau tehnic. Însă tanti Marițuca nu se dă bătută nicio clipă, așa cum a fost de când se știe, ambițioasă și cu dorința de a duce mai departe ceea ce a început cu 50 de ani în urmă, lăsând generațiilor următoare o bogăție culturală inestimabilă.

În curând va urma partea a II-a unde vom prezenta și muzeul din pivnița casei cu alte costume populare  și alte frumuseți păstrate și adunate cu multă dragoste de tanti Marițuca Aiftincăi.