Textul vorbeşte la bază despre societatea aristrocrată franceză, reprezentată aici mai ales prin cuplul Célimène şi Alceste. Miza ar fi relaţia dificilă a acestora, pătată permanent de caracterul volatil sexual promovat de Célimène şi de mizantropia specifică lui Alceste. Cei doi interacţionează cu diverse personaje mondene, născute parcă cu rolul de a le eroda relaţia vertiginos, astfel că până la prima cădere în gol nu este decât un pas.

Este adevărul interpersonal  dezirabil la modul absolut sau minciuna rămâne întotdeauna dulcea alternativă în relaţiile sociale de orice natură? Cât de (ne)suportabilă e nevoia rămasă nehrănită de conţinere şi apartenenţă a oamenilor ce aleg să se sustragă convenienţelor şi cutumelor sociale? Devine iubirea erotică atât de valoroasă încât să facă abstracţie de efectele sale colareterale, precum infidelitatea, gelozia, volatilitatea? Este realist să avem ca societate standarde morale înalte, dificil de atins sau mai degrabă suntem datori să cogenerăm o versatilitate morală redefinibilă? Iată câteva întrebari-cheie sau motive textualo-spectacologice la care suntem invitaţi să răspundem pe parcurs, împreună cu personajele.

Célimène, în interpretarea Michaelei Prosan, devine un personaj-emblemă pentru teatrul clasic făcut cu inteligenţă şi eleganţă. Superba actriţă invitată la Arad se dovedeşte o adevărată prezenţă artistică la doar 27 de ani, fiind deosebit de cameleonică şi sigură pe sine. Apariţia sa în Teatrul Clasic aduce cu sine oxigenul generat întotdeauna de actorii colaboratori. Célimène vehiculează nu doar chintesenţa unui erotism feminin frapant, dar o dublează de toate defectele posibile, caracterial vorbind. Jonglează cu o plăcere nebănuită între iubitul său, Alceste şi ceilalţi bărbaţi ce oricând i-ar trecere cu vederea falsitatea.

Alex Margineanu revine într-un rol principal pe măsura nebuniei sale teatrale: Alceste. Personajul dispune din scriitură de o complexitate psihologică aparte, care este, iată, creionată cu migală şi echilibru de Alex, un actor sensibil şi atent la fineţurile personajelor sale. Alceste pune  mereu în balanţă focul iubirii pentru Célimène cu toate celelalte dileme relaţionale ce vin subsecvent la pachet: gelozie, sinceritate, posesivitate, deziluzie etc. Cuplul Alex-Michaela funcţionează perfect, între actori există chimia palpabilă ce permite personajelor să urce pe înălţimile orgasmice ale iubirii lor, ca mai apoi să cadă liber în iadul mocirloasei lor dragoste patologizante.

Cecilia Lucanu-Donat uimeşte şi ea plăcut cu personajul său, Arsinoé, dând dovadă de o revenire la un rol de zile mari, în care se simte extrem de valorificată ca posibilitate de exprimare. Secvenţele sale cu Célimène sau Alceste sunt delicioase prin umorul lor extrem şi distopia jocului, Cecilia reuşind să compună ţintit acea femeie fatală care se sustrage spontan tiparelor previzibile. Arsinoé refuză să se lase umilită de vârsta sa respectabilă, astfel că redevine, la rându-i, o devoratoare de bărbaţi, atunci când competiţia rivalei sale o întărâtă. Îşi foloseşte vârsta ca pe un atu în lupta cu Célimène, dovedindu-i că experienţa  şi frivolitatea sunt aşii săi din mânecă.

Ovidiu  Ghiniţă ni-l aduce în scenă Oronte, al doilea bărbat ce râvneşte la seducătoarea Célimène. Oronte devine facil inamic de seamă pentru Alceste la inima voluptuoasei femei, având deja orgoliul rănit de pe urma sincerităţii lui Alceste faţă de sonetul său  ratat de amor. Ovidiu Ghiniţă apasă pedala uşor cam tare pe alocuri în interpretare, însă rămâne simpatic în multitudinea de reacţii (parţial onomatopeice) direcţionate spre personajele din jur.

Regizorul Vlad Cristache are meritul de a fi lucrat cu mână profesionistă cu trupa Teatrului Clasic Ioan Slavici (plus cu  exotica invitată Michaela Prosan), astfel că actorii noştri funcţionează la vibraţie înaltă, chiar dacă se remarcă interpretativ mai ales personajele menţionate mai sus. Desigur, pe alocuri punctează pozitiv şi alţi actori, ca de exemplu Ştefan Statnic (Acaste) sau Andrei Elek (Philinte).

Scenografia-personaj  este semnată la unison de talentatele Andreea Tecla şi Mădălina Niculae. Cele două scenografe și-au marcat începutul de carieră cu un premiu Uniter pentru debut în 2019. Contextul vizual imaginat de acestea se ridică la greutatea textului clasic, ele opunând şi interschimbând mereu luxul, eleganţa, fineţurile gastronomice, grandoarea, toaletele opulente cu mizeria, noroiul, decăderea, cloaca. Decorul creionat conţine acele stridenţe care întăresc şi completează colorat dezvoltarea relaţiilor dintre personaje, potrivindu-se mănuşă. De ani de zile scena mare nu a mai beneficiat vizual de o astfel de valorificare scenografică  oportună şi impunătoare, deopotrivă menită să încânte estetic spectatorii şi să  permită actorilor să înflorească în mediul optim.

Sigur că orice spectacol păcătuieşte la anumite capitole, chiar dacă nota calitativă de ansamblu se păstrează. În cazul de faţă, este regretabilă opţiunea regizorală de a veni  cu superuzitata idee de teatru-în-teatru/interacţiune cu spectatorii. Economia de ansamblu nu favorizează aceste pauze publicitare absolut redundante, astfel că spectacolul suferă căderi de tensiune din cauza aceasta. De altfel, anumite scene sunt extrem de lungite sau neînchegate suficient, căzând uşor în repetitivitate sau plictiseală. Fundalul şi inserţiile muzicale rock prisosesc şi ele, apărând a fi mai mult o toană regizorală, nicidecum  elemente mulate intrinsec pe structura spectacolului.

Cu toate acestea, Mizantropul de Moliere, în regia lui Vlad Cristache, reprezintă pentru Teatrul Clasic Ioan Slavici o premieră ce va deveni în stagiunea 2019-2020 o capodoperă repertorială, care de departe se va distinge calitativ în peisajul teatral actual din România. Fără a fi clasic 100% şi nici tezist-învechit în vreun fel, spectacolul uzitează preponderent mijloace clasice, validate de publicul arădean, pe care le condimentează cu inserţii contemporane pline de miez, ca de pildă limbajul pe alocuri piperato-actual sau folosirea unor smartphone-uri.

Spectacolul se constituie sub forma unei savuroase comedii de moravuri, însă ancorează rădăcini care trec cu mult de lejeritatea generală a comediilor. Opţiunea pentru acest text aici şi acum este una fericită atât pentru echipa montării, cât şi pentru publicul arădean. Mizantropul devine genul de teatru ce se cere văzut iar şi iar pentru a fi pătruns textual şi psihologic la valoarea sa, astfel că spectatorii iubitori de clasic sunt obligaţi să păşească din nou în sala mare. Spectacolul are şi calitatea de a se juca cu publicul pe scenă, făcând experienţa deosebit de intensă şi voyeuristă. Contactul foarte apropiat cu actorii şi minunata scenografie maximizează tensiunea dramatică, aspect ce profită tuturor.

De altfel, Mizantropul lui Vlad Cristache are toate şansele să fie promovat cu succes şi în deplasare/turneu, mai ales că managerul Bogdan Costea valorifică adesea repertoriul Teatrului Clasic şi în afara Aradului sau chiar a României, în intenţia justificată de a vizibiliza şi promova trupa şi în faţa altor tipuri de public.

Cotuna Emanuel