Întotdeauna am apreciat profesionalismul unui om și faptul că își face meseria cu mult drag și dăruire, indiferent care ar fi aceasta. Am admirat și admir un dascăl bun, care predă lecția copiilor cu dăruire (deși sunt tot mai rari aceia), adăgând întotdeauna acea ,,sare și piper,, necesare pentru a ține copiii captivi, iar peste ani acei copii își vor aduce aminte cu plăcere de profesorul sau dăscălița lor.

Un meseriaș bun face diferența intotdeauna, iar seriozitatea lui este cartea de vizită care îl recomandă. Tot așa și un pădurar bun face diferența în branșa sa, iar acolo unde pădurarul își face treaba, securea hoțului nu îndrăznește a mușca din codru, iar sălbăticiunile își cresc puii în liniște. Orice lucrare silvică de întreținea și conducerea arboretului are de executat acel pădurar, o face ca la carte și după carte, fără rabat de la calitate, iar peste ani și ani munca acestuia se vede prin creșterea unui arboret viguros și de calitate. E suficient pentru un cunoscător să treacă printr-o parcelă forestieră unde masivul abia s-a închis și s-au făcut descopleșiri, ca să își dea seama de calitatea lucrărilor și de implicarea pădurarului de canton silvic prin supraveghea muncitorilor care au lucrat în acea parcelă.

Munca unui pădurar este destul de complexă, chiar dacă nu are un program fix, însă el trebuie să știe în orice moment ce se întâmplă în cantonul lui, chiar dacă este departe de acesta. Desigur că o colaborare cu ceilalți colegi și cu inginerii din Ocolul Silvic este foarte importantă, pentru că numai așa lucrurile pot funcționa normal. Apoi mai este un aspect legat de îmbunătățirea cunoștințelor, pentru că munca de silvicultor este frumoasă doar dacă îți cunoști meseria, iar pentru aceasta trebuie să înveți mereu câte ceva, să te informezi din cărtile de specialitate, să discuți cu inginerii sau cu vânătorii și pădurarii bătrâni, trecuți prin viața aspră din codru, pentru că cel care cunoaște numai ,,drujba și hotarul,, nu se poate numi pădurar.

De curând am avut plăcerea de a reîntâlni un bun prieten și un pădurar din cei vechi, un om pe care îl apreciez foarte mult, pentru că își iubește meseria sa de pădurar, practicând-o cu multă dragoste, iar atunci când îl veți întâlni chiar și pe stradă veți vedea singuri că aveți în față un pădurar dintre cei care iubesc cărările codrului. Pe Marcel Goldiș , pădurar la Ocolul Silvic Chișineu –Criș, cantonul 7 Adea, l-am cunoscut cu ani în urmă și de la prima noastră întâlnire, ( pur întâmplătoare) am rămas prieteni.

Apreciez la Marcel Goldiș faptul că orice face pune multă pasiune, fie că e vorba de vânătoare, silvicultură, confecționarea cuțitelor de vânătoare sau plante medicinale, îndeletnicire pe care a învățat-o acolo în munții Retezatului, pe valea Streiului, unde a debutat ca tânăr pădurar, locuri de care vorbește cu mult drag și acum. Acolo sus în munți a învățat de la un bătrân și meșteșugul plantelor medicinale dar și alte lucruri care l-au ajutat de-a lungul anilor ca pădurar.

De la un om bătrân al muntelui , multe lucruri frumoase se pot învăța. Cât despre faptul că practică vânătoarea cu multă dragoste, având o grijă deosebită pentru vânatul din canton, Marcel excelează și aici, putând spune că este unul dintre puținii vânători adevărați, care nu apasă trăgaciul armei fără să gândească înainte, de aceea de multe ori pe teren sau din observatorul de vânătoare analizează vânatul și apoi ia o decizie, iar de multe ori ... dă o șansă vânatului. De aceea sălbăticiunile stau aproape de cabana cantonului și nu de puține ori căprioara își aduce puii pe lume la o azvârlitură de băț de cantonul pădurarului. Și ce poate fi mai frumos decât să vezi căprioara ieșind cu puii seara în amurg liniștită la iarba crudă privindu-te gingaș pe tine, pădurarule, în ochi și parcă mulțumindu-ți că ai îngăduit-o ca vecină să-și crească ieduții în siguranță. Sunt lucruri pe care puțini așa ziși vânători le înteleg, însă acei vânători bătrâni, care mai respectă legile nescrise ale vânătorii, îi vor da dreptate lui Marcel.

Căprioara este lăsată de Dumnezeu să încânte ochiul cu gingășia ei, nu să fie împușcată din lăcomie, spuneau vechii vânători moldoveni. Apoi în iernile grele cu omăt, când vânatul nu își poate procura hrană, tot pădurarul aduce cu ranița în spate ori cu sania sau căruța hrană pentru vânat, fie un ,,loitrar de fân,, sau de porumb, astfel încât vânatul să poată trece peste iernile grele cu bine.

Apoi câte nu întâmpină un pădurar de-a lungul anilor în canton, ducând o viață destul de grea cu vifornițe, ploi, ninsori și geruri grele, dar peste toate astea, un om cu dăruire răzbește cu bine, bucurându-se întotdeauna seara când ajunge la cabană, de căldura sobei încinsă, ce aruncă văpăi roșii la ușița întredeschisă, învăluind încăperea într-o căldură moleșitoare, după o zi de cutreerat cărările pădurii. Somnul vine pe nesimțite și adormi ,,buștean,, ca un copil scăldat, iar apoi dimineața te trezești de multe ori înainte de ivirea zorilor.

Odată ce ieși afară, frigul te pișcă de față amintindu-ți că urmează o altă zi în care îți va fi ortac, dar asta e viața în sihăstria pădurii. Apoi vine primăvara cu pâraiele desfundate, care aduc cu ele ultimele rămășițe de zăpadă topită, ca apoi să auzi trilurile păsărelelor, care își cântă dorul în diminețile de aprilie și mai, când totul prinde viață, iar mireasma florilor de salcâmi îți îmbată de-a dreptul simțurile, iar măria sa, codrul este din nou un adevărat laborator al Universului .

Vine vara cu soare arzător, iar pădurarul intră sub scutul pădurii și arareori trece printr-o plantație tânără unde dogoară soarele arzător ca un cuptor încins. Atunci pădurarul în drumul său prin pădure se abate pe câte o cărăruie spre un izvor cu apă cristalină răcorindu-și sufletul și trupul deopotrivă, cu apa rece, aburind în sticlă, ori în borcănelul lăsat acolo de cineva tocmai ca și semenii lui să își stâmpere setea. Pe nesimțite vine toamna și cad frunzele, una câte una, așternându-se ca un covor catifelat peste pădure, iar prima brumă se lasă neașteptat de repede, găsind pădurarul căutând urma vânatului pe la zăcători.

În serile și diminețile reci încep cerbii a boncăni, aruncându-și mugetul puternic  peste păduri ca o chemare a dragostei, la început mai timid, apoi tot mai intens, iar luptele între rivali nu se lasă prea mult așteptate.Cel mai puternic rămâne cu ciutele, oferindu-i grațiile.Este în legea firii și acest lucru pentru că natura își urmează cursul, și încet , încet zilele sunt tot mai reci iar odată cu ele pădurea își leapădă haina ruginie. La toate acestea pădurarul este martor nelipsit în acel univers binecuvântat și  lăsat nouă oamenilor de însuși Dumnezeu.

Dar câte și mai câte nu vede un pădurar, pentru că se spune că ,,pădurea are ochi și urechi,, unde poți vedea și nu ești văzut și așa este, iar cei care iubim codrii și vânatul știm prea bine acest lucru. Atunci când am intrat în cabana cantonului silvic, l-am găsit pe Marcel lucrând la actele necesare zilei, pentru că un pădurar are de întocmit multe acte, că așa e rânduiala, dar ceea ce m-a surprins plăcut nu a fost pălăria de pădurar frumos împodobită cu păr de mistreț, ci tocmai biblioteca cu cărțile de specialitate din silvicultură, vânătoare, plante medicinale și altele, însă la loc de cinste, deschisă pe masă, era o biblie pentru că Marcel citește mereu și mereu, găsind în Biblie alinare pentru suflet, iar în cărțile de silvicultură ori vânătoare câte ceva nou, care îl ajută în viața de zi cu zi ca pădurar.

Acasă la Mocirla, pădurarul are de asemenea o bibliotecă de două ori mai mare ca număr de cărți, fie de silvicultură, vânătoare sau despre ceea ce îl interesează și chiar citește mereu din ele. Cabana silvică este una primitoare, de curând renovată, cu două camere din care prima este amenajată ca birou, iar cealaltă dormitor, apoi o bucătărie, cămară și baie, având de fapt tot ceea ce este necesar pădurarului, unde Marcel rămâne de multe ori peste noapte, atunci când lucrările din canton sunt urgente, ori se organizează de Ocolul Silvic în ziua următoare o partidă de vânătoare, căutând de cu seară sau dis de dimineață urmele vânatului. Însă Marcel mai are o pasiune peste toate acestea, o pasiune legată tot de vânătoare, respectiv aceea de a confecționa cuțite vânătorești, iar din fiecare bucată de oțel care trece prin forjă spre modelare și călire, iese un cuțit unicat, primind un mâner pe măsură, iar apoi o teacă din piele frumos lucrată.

Este o artă la urma urmei fiecare produs finit ce iese din mâna pădurarului, însă nu vinde nici unul, ci mai de grabă dăruiește câte unul, prietenilor vânători sau pădurari ca pe un dar al prieteniei și întotdeauna doar celor care știu să aprecieze acest lucru. Sunt tot mai putini acei pădurari ca Marcel Goldiș, dăruindu-și viața acestei meserii, practicând-o cu multă dragoste, pentru că vechile generații de pădurari, care au trăit o viață în codrii la cantoane se duc încet spre ,,Veșnicile păduri și plaiuri de vânătoare,,. Sunt tot mai puțini oamenii care citesc o carte sau chiar o revistă, fie ea și de vânătoare, pentru că așa zisul modernism ne inundă cu informații de tot felul, uitând că esența o găsim în cărți nu în Facebook, însă totul se schimbă încet, încet, de la o generație la alta, numai codrul rămâne la fel, urmându-și cursul naturii, atâta timp cât încă mai avem silvicultori cu suflet și dragoste pentru natură ca Marcel Goldiș și alții care merită tot respectul, și aici nu pot să nu amintesc de foștii mei colegi (chiar dacă pentru.puțin timp) de la Ocolul Silvic Beliu, oameni pentru care am tot respectul. 

Se făcuse târziu, deși soarele încă își arunca razele-i fierbinți pe pământ, însă în clădirea cantonului era o răcoare plăcută. M-am despărțit de prietenul meu cu promisiunea că voi reveni atunci când pădurea va îmbrăca haina ruginie, să cutreerăm cărările pădurii, atât de dragi nouă.