Motto:

”Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.”

(Nichita Stănescu - Elegia a zecea)

Ziua Culturii Naționale, statornicită simbolic pe 15 Ianuarie (ziua nașterii lui Eminescu), a fost sărbătorită anticipat, dar la modul superlativ, la Arad, la Cinema ARTA, în seara de vineri, cu proiecția unui film documentar, ”Cufărul lui Eminescu”, continuată de prestația de excepție a cântărețului de muzică tradițională românească, Grigore Leșe.

O alăturare inspirată, căci Mihai Eminescu și Grigore Leșe au în comun o dragoste necondiționată pentru folclorul românesc, dublată la amândoi de o cunoaștere aprofundată a acestuia.

Studiind temeinic la Viena și Berlin, în răspăr cu tinerii ”bonjuriști” români, ce-și făceau veacul mai mult prin cafenelele Parisului (”Tinerii noștri la Paris învață/ La gât cravatei cum să-i lege nodul”) Eminescu s-a identificat organic cu mișcarea romantică germană (Heine, Einchendorf, ETA Foffman, Novalis, Tieck, etc.), un curent artistic ce își impusese programatic cunoașterea și exploatarea, ca sursă de inspirație, a folclorului național, a basmelor, doinelor și baladelor popunare. Ceea ce se observă cu prisosință și în poezia și proza eminesciană. Și este interesant de observat că, dacă statul modern român îi datorează foarte mult unui principe neamț (Carol I) și auctorii de referință ai culturii române dintotdeauna s-au format tot în acest spațiu cultural german: Maiorescu, Eminescu, Slavici, Caragiale, A. D. Xenopol, Nae Ionescu, Arghezi, Blaga, Crainic, Ion Barbu, Tudor Vianu, Cioran, Noica, Ioan Alexandru, cu toții au deprins tainele gândirii autentice în universitățile nemțești.

Din nefericire, în anii petrecuți la Viena, Eminescu a luat și un sifilis (infecție luetică, cum se numea pe atunci), boală ce-i va declanșa prima criză de nebunie în anul 1883 și moartea în 1889. Se pare că fulgerări ale teribilei boli îl bântuiau mai dinainte, căci iată cum se încheie Scrisoara IV, publicată în ”Convorbiri literare” în anul 1881: ”Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!”.

Cunosc bazaconiile conspiraționiste ale celor ce colportează pe internet tot felul de scenarii sinistre despre comploturi ale ”evreilor sioniști” împotriva ”poetului nepereche”, dar amara realitate este că a murit răpus de această boală, sifilisul, care făcea ravagii în lume până la descoperirea antibioticelor și căreia i-au căzut victime și Nietzsche, Baudelaire, Lenin ... și lista, între personalitățile ce au decis într-un fel sau altul traseul umanității, este a Dracului de lungă.

Și nu l-am pomenit întâmplător pe Necuratul, căci, mult mai interesantă decât paranoia conspiraționiștilor, mi se pare o teorie ce a circulat până târziu în secolul XX și pe baza căreia Thomas Mann si-a construit ”Doctor Faustus”, un roman de referință al literaturii universale dintotdeauna. Rezumând, este vorba despre tânărul și strălucitul compozitor Adrian Leverkühn, care, într-un Reich milenar, debordând de tineri străluciți, dorește să fie cel mai bun dintre toți și, ca atare, se îmbolnăvește premeditat de sifilis, încredințat fiind că, înainte de a-ți lua sufletul și rațiunea, virusul demonic al acestei boli cumplite îți potențează fabulos neuronii, ajutându-te să creezi capodopere.

Și iată că această temă este extrem de actuală, deoarece și azi nenumărați creatori apelează la droguri, pentru a-și amplifica forțele creatoare. Și e curios că societatea condamnă un sportiv ce este prins dopându-se, dar acceptă cumva ca de la sine înțeles ca un scriitor, sau un regizor sau un pictor ”să facă performanță” stimulați de ”substanțe”?!

Filosoful și criticul literar italian Benedetto Croce susținea în perioada interbelică ideea că cea mai frumoasă metaforă din întreaga poezie a lumii ar fi aceasta: ”Soarele, lacrima Domnului,/ Cade în mările somnului!” și îi aparține poetului Lucian Blaga, iar, mai aproape de noi în timp și spațiu, criticul Ion Negoițescu a găsit în ”cufărul” cu manuscrisele lui Eminescu un vers ce i se pare și mai izbutit decât cel blagian: ”De plânge Demiurgul/ doar El aude-și plânsul”, unde subtilul Eminescu ne sugerează singurătatea absolută a lui Dumezeu.

Este interesant că în ambele metafore este vorba despre Creator și despre tristețe și acestea au fost și cele două teme majore ce au caracterizat spectacolul lui Grigore Leșe, ”Un secol de dor”, un recital - incursiune la izvoarele basmelor, doinelor, baladelor și descântecelor autentic românești.

De o originalitate frustă, ce l-ar fi fermecat cu siguranță pe Eminescu, muzica extrasă de Leșe din adâncurile cuferelor de zestre ale folclorului românesc te tulbură subliminal, reușind (bănuiesc?!) să intre subteran în rezonanță cu ceea ce Noica numea atât de plastic ”Sentimentul românesc al ființei”, cu arhetipurile care, ca niște linii de forță magnetică, ne străjuiesc și definesc existența.

Fericită deci ideea Centrului Municipal de Cultură de a asocia filmul ”Cufărul lui Eminescu” cu recitalul tulburător al izbitor de de originalului cântăreț Grigore Leșe.

Vasile de Zărand