Vânătoarea în sine și-ar pierde frumusețea și interesul tagmei vânătorești fără acel patruped căruia noi îi spunem de multe ori „ortacul nostru”. A vâna însoțit de un câine, mai ales la vânatul mic este deosebit de frumos pentru vânătorul pasionat care trăiește și vede frumusețea acestui sport ca o artă, urmărindu-și din priviri ,,ortacul" căutând vânatul în desișuri, scotocind fiecare cotlon sau ungher, lucrând în teren atât de frumos (ca o albinuță).

De asemenea, este o bucurie sufletească pentru vânător să-și vadă „patrupedul” cum pontează vânatul atunci când îl descoperă în iarba înaltă sau în desiș, stând nemișcat, cu o lăbuță ridicată, așteptându-și stăpânul să se apropie pentru a trage focul decisiv atunci când pasărea se ridică.

Sunt momente unice, de multe ori de neuitat, momente în care stăpânul și câinele comunică printr-un limbaj al privirilor și al simțurilor. Vânătoarea cu câinele îți dă posibilitatea să cunoști mult mai bine sălbăticiunile, să te apropii mai mult de vânat, cum este cazul mistrețului hărțuit și de ce nu, să te bucuri de multe ori de faptul că prietenul tău, acel câine indispensabil, îți aportează vânatul uneori căzut în vreo baltă mare, aducîndu-l și lăsându-l respectuos la picioarele tale, vânătorule, așteptând doar o mângâiere din partea ta, deși e ud tot.

Te bucuri de reușită, dar în același timp te bucuri de câinele tău care ți-a ridicat sau scos vânatul în bătaia armei. Sunt trăiri vânătorești greu de înțeles pentru cei care nu au avut parte în viața lor de o astfel de experiență.

(Cu siguranță tot aceia vor fi cei care vor striga în gura mare că noi, vânătorii, suntem fără suflet, deși afirmația este total falsă. Nu uitați că tot vânătorii sunt cei care în iernile grele aduc cu ranița în spate porumb sau fân sălbăticiunilor din pădure, de multe ori în vârf de munte, tocmai ca vânatul să poată trece peste iernile grele. În schimb, nu am văzut vreodată vreun internist „iubitor de animale sălbatice” să ia cărarea codrului cu ranița plină de nutreț și nici spre vreo măcelărie sau abator să aducă mâncare bietelor animale înainte de sacrificare, tocmai ca acest ocrotitor să aibă un hamburger în mână atunci când navighează în timp și spațiu. Dar la urma urmei, fiecare are dreptul la o  opinie, fie ea bună sau rea.)                                                                                                                                                                          Trebuie să amintim faptul că a crește un câine de vânătoare nu este chiar ușor și vom vedea că din momentul în care ne-am hotărât asupra unei rase și până când putem spune că avem un câine bun de vânătoare pe deplin format, este o cale destul de lungă și anevoioasă de multe ori.

A forma un câine pentru vânătoare necesită multe ore de muncă în teren, dar mai ales necesită multă dragoste pentru acel pui, iar rezultatul nu apare peste noapte, dar la urmă satisfacțiile sunt deosebit de frumoase.

Vânătoarea nu este doar un sport, ci și o artă care necesită multă pricepere și pasiune, de aceea puțini sunt cei care trăiesc cu adevărat  acel spirit vânătoresc, respectând cu sfințenie etica vânătorească, respectându-și aproapele și vânatul deopotrivă. Un vânător bun se formează în ani și necesită multe ieșiri cu arma în teren (și multe focuri ratate), iar acest lucru este valabil și la formarea câinelui de vânătoare, căruia trebuie să-i acorzi mult timp, multe ieșiri în teren, o îngrijire bună și multă, multă afecțiune.

Câinele trebuie să te știe de stăpân, dar în același timp un stăpân care îi oferă dragoste și atunci va răspunde și el în același fel.

Despre modul cum se alege câinele de vânătoare și despre rasele care se pretează la noi, aveți informații în cele trei filme, pentru că un cățel care urmează a deveni vânător nu se alege numai după PEDIGRI, ci este imperios necesar a fi descendent din părinți vânători care au fost scoși mereu în teren.

Un act nu ține loc de performanță în terenul de vânătoare, de aceea este mai bine să vă adresați unui cunoscător atunci când vă alegeți un cățel pentru vânătoare. Sper ca din conținutul acestui material filmat să învețe fiecare vânător ce înseamnă a vâna împreună cu un câine, să vadă frumusețea vânătorilor reușite alături de neprețuitul patruped, iar acei vânători care au câini și îi aduc la vânătoare doar de dragul de a-i scoate în teren, fiind needucați, ar trebui să se gândească că un câine neascultător care aleargă mult și aiurea în fața vânătorilor strică ziua de vânătoare pentru întreaga grupă, speriind vânatul și dispersându-l, iar în astfel de cazuri este mai bine să nu-l mai scoată la vânătoare până nu se remediază problema câinelui sau după caz, să se orienteze spre un alt patruped.

Un câine de vânătoare pontator trebuie să lucreze „sub armă”, adică nu mai mult de 25-30 m înaintea vânătorului, spun cărțile de specialitate, nu la sute de metri în față, timp în care vânătorul ,,urlă" toată ziua pe câine să se întoarcă, stricând partida de vânătoare a grupei. Un câine bine format este o bucurie și o satisfacție pentru o grupă întreagă, iar unul care sperie vânatul, ori nu știe recupera vânatul rănit sau împușcat este o pierdere atât pentru vânătorul posesor, cât și pentru ortacii de vânătoare, creând nemulțumiri într-un întreg colectiv.

De aceea este necesar a vă informa despre toate acestea înainte de a vă achiziționa un cățel și apoi a-l forma corespunzător pentru a vă aduce satisfacții în primul rând dumneavoastră, ca proprietar și apoi ortacilor, ca astfel vânătorile să se desfășoare într-un mod frumos și recreativ, iar ziua de vânătoare să fie una de neuitat alături de ortaci și de neprețuitul câine de vânătoare.  

P.S. Vreau să mulțumesc din suflet domnului Florian Vărcuș din Arad pentru amabilitatea de a prezenta într-un mod atât de profesional și totodată plăcut modul de selectare și formare a câinilor de vânătoare, precum și rasele care ne-ar fi de ajutor în practicarea acestul sport. Cu siguranță nu ne oprim aici și vom mai discuta despre acest subiect și cu alte ocazii dacă zeița Diana va fi de partea noastră .