„ARTĂ” în alb, (cu tonuri de mult gri), la teatru

editat de Vasile Zărăndan • 29 Sep 2015 • 6 Comentarii

Stagiunea Teatrului Clasic "Ioan Slavici" merge mai departe: publicului spectator i-a fost prezentată cea de-a doua premieră a toamnei teatrale curente: spectacolul "ARTĂ" de Yasmina Reza, în regia lui Szabó K. István şi scenografia lui Cosmin Ardeleanu. Actorii interpreţi sunt: Bogdan Costea (Serge), Ioan Peter (Yvan) şi Zoltan Lovas (Marc).

La bază, "ARTĂ" este o piesă de teatru celebră, care a fost prima dată montată în anul 1994 la Théâtre des Champs-Élysée, fiind ulterior răsplătită cu multe premii (inclusiv Premiul Tony). Un doctor (Serge) cumpără un tablou alb al unui pictor în vogă. Gestul trezeşte revolta prietenului său, inginer (Marc), care nu vede nimic pe pânză, dar observă afectat preţul plătit pentru aceasta. Al treilea prieten, care lucrează într-o papetărie (Yvan), se trezeşte fără voia sa în rolul de mediator al celor doi.

Premiera arădeană este structurată pe două planuri majore, care de multe ori ajung să se întrepătrundă inerent: primul mizează pe punerea sub lupă a corelaţiilor dintre (pseudo)arta contemporană, elitismul/snobismul aferent şi dualitatea inovaţie/obtuzitate. Spectatorii devin indirect membri ai unui juriu numit ad-hoc, forţaţi fiind să joace rolul de avocat al unui personaj sau al altuia. Este pusă în discuţie însăşi ideea de inovaţie artistică, folosindu-se ca pretext tabloul cu (in)sesizabile dungi albe, aruncate pe un fond....tot alb, cumpărat de Serge.

Planul secund se dezvoltă ca o extrapolare a ideii nucleu, punând pe tapet fragilul edificiu al relaţiilor umane. Prietenia de 15 ani a celor trei personaje este un este un eşafodaj în plină deconstrucţie, de la neînsemnata discuţie despre tablou ajungându-se ulterior la replici şi acuze mult mai tăioase. Aspecte precum căsătoria, vizitele la psiholog sau opţiunile erotice ajung să fie teme de dispută între prieteni, prilejuind clocotirea părerilor şi observaţiilor tinute de cei trei sub lacăt ani de zile; veninul şi discriminarea ţâşnesc la suprafaţă cu viteza luminii, generând impasul relaţional.

Deşi premisele textuale au fost ofertante ca tematică şi deşi comedia Yasminei Reza a beneficiat de nenumărate transpuneri scenice valoroase în străinătate, respectiv în România, varianta propusă de regizorul Szabó K. István la Teatrul Clasic din Arad nu reuşeşte să confirme.

În primul rând, regizorul alege să lase buchetul de dialoguri într-o zonă deranjant de steril-intelectuală. Sensibilitatea tematicilor propuse de autoare nu capătă implementare scenică sau actoricească, ce s-a văzut nefiind amuzant defel. Chiar dacă la nivel intelectual se simţea izul ironic, zeflemitor, pe scenă nu exista o coagulare credibilă, astfel încât publicul să poată reacţiona în consecinţă. Actorii încercau tehnic să inducă râsul, însă contextul subdezvoltat de regie nu facilita defel glisarea binemeritată.

În al doilea rând, pe lângă că nu amuză, spectacolul nici nu emoţionează în vreun fel. La nivel teoretic, publicul recunoaşte complexitatea temelor supuse atenţiei şi potenţialul lor afectiv, însă partea concretă duce cu gândul la o acută viziune regizorală. Actorii fac eforturi reale, încearcă să intre într-o zonă a sentimentului, a trăirii, a inter-relaţionării, însă regia nu este de natură să compacteze cumva energiile care disjung mai mereu. Spectacolul plictiseşte prin cuminţenia sa flagrantă, previzibilă, contradictorie cu însăşi nebunia revendicată de istoria textului "ARTĂ", cu însăşi intenţia autoarei.

Pe de altă parte, spaţiul scenografic compus de Cosmin Ardeleanu este foarte sărăcăcios şi amatoricesc, nereuşind să potenţeze câtuşi de puţin momentul teatral şi aşa fragilizat. În general, decorul şi costumele ajung să creeze intimitate scenică, să contureze o lume sui-generis, să ancoreze spectatorii în dinamismul organic, însă de această dată nu s-a atins targetul. Faptul surprinde negativ cu atât mai mult cu cât Cosmin este considerat un scenograf reprezentativ pentru actualitatea teatrală, acesta colaborând cu succes cu regizori de calibru, precum Cristian Juncu sau Theodor Cristian Popescu.

Din păcate, efoturile şi bunele intenţii nu sunt întotdeauna suficiente pentru a creiona un spectacol reuşit. De data aceasta, nici regizorul şi nici scenograful nu au reuşit să amprenteze printr-o plusvaloare superbul text al Yasminei Reza, la fel cum nu au ştiut să evidenţieze calităţile actorilor prezenţi în distribuţie. Atât publicul din sală cât şi actorii de pe scenă meritau mult mai mult !

Emanuel Cotuna